De 11 ani, Anemari Necșulescu își pune două întrebări: de ce fiul ei era declarat sănătos când l-a adoptat, dar a petrecut următorii doi ani post-adopție prin spitale, și de ce fiica ei a trăit cinci ani și jumătate din viață la o asistentă maternală, când a fost abandonată în spital la naștere?
„Am luat doi copii subnutriți, pe care sistemul i-a trădat. Sistem format din oameni plătiți să-și facă datoria. Cine plătește pentru că Rebeka, fiica mea, a stat patru ani în sistemul de protecție al statului și nimeni nu i-a deschis dosarul de adopție, deși mama a semnat din spital că este de acord cu adopția?
Cine și-a pierdut slujba pentru că nu și-a făcut datoria? Cine face pușcărie pentru faptul că unui copil i-a fost negată șansa la familie? Cine plătește daune morale?
Și dacă s-ar gândi Rebeka, când împlinește 18 ani, să deschidă un proces împotriva adultului care nu și-a făcut treaba, nu are nicio șansă în România“, se gândește mama Rebekăi (nouă ani) și a lui Emi (14 ani).
Anemari Necșulescu (49 de ani) este doctor în științe politice și lucrează în sectorul neguvernamental de mai bine de 20 de ani. Acum 11 ani, ea și soțul ei, Răzvan, au decis să-l adopte pe Emi. Iar acum patru ani, pe Rebeka.
Anemari a criticat în repetate rânduri modul în care se poartă discuția despre adopție în spațiul public românesc: se vorbește mai mult despre problemele și nemulțumirile părinților – că procesul durează mult sau că părinții sunt „mofturoși“ și de aceea nu adoptă copii – și mai puțin despre copiii din sistem, care ajung să-și petreacă o bună parte din viață în grija statului.
_________________
Citește și:
Adopția cu televizorul. Cazul Sorina Săcărin, de la scandal la succes
Explicații de la Protecția Copilului: De ce n-au un „acasă“ copiii din sistemul de protecție
_________________
Un copil își petrece în medie, în sistemul de protecție, șapte ani și jumătate din viață. Copiii cu dizabilități riscă să-și petreacă toată viața în grija statului, arată un studiu al Unicef, Protecției Copilului și Băncii Mondiale, din 2016.
Experții în drepturile copilului atrag atenția că cei mai mulți micuți ajunși în grija statului au familii și ar trebui ajutați să meargă acasă, iar, pe de altă parte, cât timp în termenul legal de un an familia naturală nu reușește să se pună pe picioare, ar trebui să li se ofere șansa la o nouă familie.
În unele situații, nu are cine să creadă în acești copii. Managerii de caz nu deschid adopțiile pentru că sunt minorii prea mari, au o dizabilitate sau, pur și simplu, pentru că îi încurajează pe asistenții maternali să-i mențină într-un sistem temporar.
Unicef propune implementarea unui program care să-i ajute pe copii să se întoarcă acasă. Mădălina Turza, șefa Protecției Copilului, vrea o campanie națională pentru încurajarea adopțiilor și deschiderea dosarelor pentru toți copiii care, acum, nu au un „acasă“.
„Vă doriți să adoptați sau să-mi faceți probleme?“
Pe Emi, Anemari Necșulescu l-a găsit într-o comună din Bacău, în 2009. La trei ani și jumătate, copilul cântărea 12 kilograme. Asistentul social care se ocupa de caz nici nu știa unde locuiește băiatul.
„Când i-am spus asistentului social, la Bacău, în ce condiții locuiește fiul meu în Buhoci, s-a uitat în ochii mei și-a zis: «Dar dumneavoastră ce vă doriți: să adoptați sau să-mi faceți numai probleme?». Șantajul era evident. Și acest șantaj este permanent asupra familiilor adoptatoare.
Eu m-am atașat emoțional de fiul meu de la prima întâlnire. Când am fost întrebată asta, am ales să adopt.
Îmi doream doar să îl aduc acasă“, adaugă Anemari, rememorând, cu amărăciune, momentul în care Emi a făcut trecerea de la asistenta maternală la familie. O a doua traumă pentru copil, după cea de la doi ani, când a fost abandonat de mama biologică.
Familia Necșulescu: Răzvan, Emi, Anemari și Rebeka
„Asistenta maternală mi-a spus, când l-am luat pe Emi acasă: «Și, când ne întâlnim la primărie, să veniți cu haine de acasă». «Păi, cum să vin cu haine de acasă?». «Da», îmi zice, «tot ce are pe el sunt ale mele». Îi zic: «Doamnă, îl dezbrăcați în pielea goală la primărie?!».
Și-atunci, m-am dus și am cumpărat niște haine, îi erau și mari, că era subnutrit. I le-am dat asistentei maternale și i-am spus: «Cu ele mi-l îmbraci și mi-l aduci». Și am luat un copil de trei ani și jumătate cu nimic.
Toți psihologii spun cât e de important pentru un copil să aibă ceva – o păturică, un pluș – din mica lui copilărie, care să-i creeze un element de continuitate. Eu l-am luat pe copil gol. Astea nu sunt lucruri pe care asistentul social și managerul de caz nu le știu. Le știu. De ce le trec cu vederea? Nu știu“.
Următorii doi ani după adopție, Emi a stat mai mult prin spitale. După ce Anemari și Răzvan au ajuns cu copilul acasă, au descoperit de ce nu-i plăcea micuțului să se uite la desene animate. Nu vedea. De ce nu vorbea. Avusese un retard din cauza nestimulării.
De ce nu auzea. Avea timpanele deformate. În dosar era sănătos, dezvoltat psiho-neuro-motor conform vârstei sale, acuză femeia. Emi are acum 14 ani. Sunt 11 ani de când crește cu familia lui adoptivă. Iar trauma nu a dispărut nici acum: „Ne întoarcem ciclic la terapie, ciclic vorbim despre separare și abandon, iar ce învață în terapie este să trăiască cu trauma“.
_________________
Citește și:
Adopția cu televizorul. Cazul Sorina Săcărin, de la scandal la succes
Explicații de la Protecția Copilului: De ce n-au un „acasă“ copiii din sistemul de protecție
_________________
Unde eșuează asistența maternală
O analiză făcută de Newsweek România anul trecut privind asistența maternală, cu date adunate din toată țara, arăta că în ultimii cinci ani fuseseră retrase 238 de atestate de asistent maternal profesionist (AMP).
Doar unele direcții au spus explicit că asistenții băteau sau înfometau copiii pe care îi aveau în grijă. Alți 823 de asistenți au plecat din sistem singuri, fără să cunoaștem motivele pentru care au făcut acest lucru. România avea, anul trecut, o rețea de 11.300 de asistenți maternali care îngrijeau 18.000 de copii.
Teoretic, fiind vorba despre îngrijire temporară, acești copii ar fi trebuit ori să se întoarcă în familiile lor, fie să aibă o nouă familie.
În fapt, însă, ieșirea din îngrijirea maternală se traduce în: 40% adopții, 30% reîntoarcere în sistem (centre rezidențiale mai ales), 22% reintegrare în familie, 8% – ieșirea din sistemul de protecție, prin împlinirea vârstei de 18 ani.
Numai unul din 10 asistenți maternali a adoptat sau este în curs de adopție a unui copil pe care l-a avut în grijă. Acestea sunt datele dintr-o cercetare efectuată în 2018 de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și BancaMondială.
Aceeași cercetare mai arată și că mulți asistenți maternali îi încurajează pe copiii din plasament să le spună „mamă“ și „tată“, ceea ce îi bulversează pe micuți.
Numărul mic de manageri de caz care ar trebui să verifice cum sunt îngrijiți copiii în AMP face ca aceștia să nu ajungă în control nici măcar la trei luni. Salariul unui asistent maternal poate urca până la 3.000 de lei pe lună.
_________________
Citește și:
Adopția cu televizorul. Cazul Sorina Săcărin, de la scandal la succes
Explicații de la Protecția Copilului: De ce n-au un „acasă“ copiii din sistemul de protecție
_________________
De la începutul lui 2019, Autoritatea pentru Protecția Copilului a lansat un program de 2,6 miliarde de lei, bani europeni, din care ar trebui formați 15.000 de asistenți maternali și recrutați alți 4.000, în condițiile în care România ar trebui să-și închidă centrele mamut, iar copiii sub 7 ani ar trebui să nu mai fie plasați în centre (măsură cuprinsă în proiectul de lege recent atacat de președintele Klaus Iohannis la Curtea Constituțională, după ce câțiva aleși au introdus în lege educația „sanitară“).
„De ce nu mă iei astăzi acasă, dacă spui că vrei să fiu fata ta?“
Când Anemari a cunoscut-o pe Rebeka pentru prima oară, la casa asistentei maternale de lângă Oradea, fetița era îmbrăcată „ca de nuntă“ și pusă să spună poezii.
Avea o cameră perfect curată, cu jucării perfecte, puse pe niște rafturi așa de sus, că nici măcar Anemari, la 1,62 de metri, nu ajungea la ele.
Într-o zi, copila de cinci ani și jumătate s-a trezit în vizită cu niște străini, iar asistenta maternală, căreia fetița îi spunea „mamă“, i-a zis că adevărata ei mamă s-a întors din străinătate și a venit s-o ia acasă.
Într-o singură zi, fetița a rămas fără niciun punct de sprijin, fără familie, fără casă și fără să înțeleagă ce se întâmplă cu ea.
Emi și Rebeka Necșulescu
După această explicație, Rebeka a întrebat-o pe Anemari: „De ce nu mă iei astăzi acasă, dacă spui că vrei să fiu fata ta?“. Abia după un an, fetița a acceptat-o ca mamă, iar Anemari a reușit să demonteze tot ce îi spusese asistenta maternală. A început cu adevărul despre nașterea ei. I-a spus că nu ea a născut-o și nu s-a întors din străinătate să o recupereze. Doar că vrea să fie copilul ei.
„Credeți că copiii sunt pregătiți pentru adopție? Nu, vine o tanti în vizită, îți aduce o jucărie. Copiii nu știu dacă tanti mai vine sau nu a doua oară. Nimeni nu explică.
Copiii sunt mici, ei nu știu, pentru că nu le spune nimeni, că nu pot să trăiască toată viața la un asistent maternal. Cine îi învață pe copiii captivi în sistem despre drepturile lor?“, se întreabă mama Rebekăi.
Anemari și Răzvan au adoptat-o pe Rebeka în 2016, de pe lista copiilor greu adoptabili. În dosar, avea trecută etnia. „E ilegal. Nu mai zic că pe noi nu ne interesează asta. Că noi adoptăm un copil, nu o etnie“.
Rebeka fusese declarată adoptabilă abia la patru ani, deși fusese abandonată la naștere în spital, iar de la câteva luni crescuse la o asistentă maternală.
_________________
Citește și:
Adopția cu televizorul. Cazul Sorina Săcărin, de la scandal la succes
Explicații de la Protecția Copilului: De ce n-au un „acasă“ copiii din sistemul de protecție
_________________
Legea prevede ca, după un an în sistem, să fie demarată procedura de adopție pentru copiii care nu pot fi reintegrați în familiile lor.
În cazul copiilor cărora nu li se identifică părinții, procedura de adopție se deschide la 30 de zile de la intrarea în sistem. Din explicațiile specialiștilor, însă, aceste cazuri sunt extrem de rare.
Anul trecut, abandonați în spital, ca Rebeka, au fost 683 de copii. În 313 cazuri, au fost reîntorși în familie. Ceilalți au mers în sistemul de protecție.
„Și astăzi ne uităm la poze din prima ei copilărie, de la asistentul maternal, și fiica mea îmi demonstrează, uitându-se la o poză cu asistentul maternal ținând-o în brațe la patru luni, la ieșirea din spital: «Uite, ea e mama mea, ea m-a născut, pentru că ea mă ține în brațe la spital».
Astea sunt argumentele fiicei mele, care astăzi are 9 ani, pentru că e foarte greu să rescriu istoria. Eu am avut noroc, pentru că băiatul m-a ajutat foarte mult în relația cu fiica mea“.
Timp de un an, Rebeka „a mâncat până a vomitat și a mâncat din nou. Era bulimică. De la subnutriție. Am prieteni care ne-au povestit că aveau furnici acasă, pentru că micuții, de groaza foamei, ascundeau mâncarea sub pat.
De frică că se termină și nu mai primesc. Astea sunt efectele unor traume. Eu nu mă gândesc că traumele sunt provocate de intenția bolnavă a unui asistent maternal, ci pentru că așa și-au educat și copiii“, conchide femeia, pe un ton amar.
Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Bacău ne-a transmis că „nu poate oferi informații cu privire la veridicitatea acestui aspect“ – legat de faptul că Emi a fost declarat clinic sănătos în dosarul de adopție, spunându-ne că singura autoritate care poate oferi informații despre adopție familiei sau rudelor biologice ale persoanelor adoptate este Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului.
Nici DGASPC Bihor nu a dorit să comenteze despre cazul Rebekăi, precizând că informațiile despre adopție sunt confidențiale.
_________________
Citește și:
Adopția cu televizorul. Cazul Sorina Săcărin, de la scandal la succes
Explicații de la Protecția Copilului: De ce n-au un „acasă“ copiii din sistemul de protecție
_________________
