Dar, mai ales, ce este, ce poate și ce nu poate face Parlamentul European? Și ce ar trebui să știm înainte de a merge la vot?
Parlamentul European: ghid de întrebuințare pe înțelesul tuturor
Pe 9 iunie, românii vor fi chemați să voteze pentru Parlamentul European, la fel ca toți cetățenii Uniunii. Momentul va fi precedat de o campanie electorală în care se vor spune multe despre instituțiile UE și modul de luare a deciziilor - adevărate sau (mai ales) neadevărate.
Nu doar în România, campaniile electorale sunt o bună ocazie pentru a se lansa tot felul de euro-mituri și teorii care adesea n-au nimic de-a face cu realitatea. În general, Europa este vinovată pentru ceea ce nu merge. Națiunile au meritele pentru ceea ce merge. Campaniile generează emoții în rândul alegătorilor. Iar terenul este favorabil pentru cei care lansează astfel de teorii.
Dar ce reprezintă cu adevărat Parlamentul European? Ce poate face și ce nu? Și, mai ales, ce trebuie să știe și să facă un europarlamentar pentru a reprezenta cu adevărat atât proiectul european cât și interesul națiunii de unde provine?
România este aproape să intre în al optsprezecelea an al prezenței sale în Uniunea Europeană, dar procesul de decizie rămâne o enigmă pentru mulți. Instituțiile europene par undeva departe, euro-limbajul poate părea de-a dreptul enigmatic, chiar tradus în românește. De aceasta pot profita populiștii.
Dar să nu ne punem prea multă cenușă în cap. Este valabil și pentru membrii mai vechi ai Uniunii Europene.
Așadar, ce trebuie să știm despre Uniunea Europeană?
Mai întâi de toate, să privim către începuturi. Sau, mai exact spus, către „acel“ început. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministru francez al Afacerilor Externe, a rostit celebra declarație care avea să rămână în istorie drept primul act al construcţiei. Declarația prevedea crearea unei Comunităţi a Cărbunelui şi Oţelului, ai cărei membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg, a fost prima dintr-o serie de instituţii europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi.
Contextul istoric este important.
Ţările Europei făceau eforturi extraordinare pentru reconstrucție. Ele erau determinate să evite un alt război. Dar și să răspundă de o manieră unitară amenințării comunismului.
ȘEDINȚE Poți să-ți faci selfie în hemiciclu, poți să faci spectacol în plen și pe holuri, dar aceasta nu-ți va aduce putere în Parlamentul European. Adevărata influență se vede în discuțiile tehnice și politice din comisii și în interacțiunea cu ceilalți europarlamentari. Și, mai ales, în capacitatea de a genera consens și nu diviziune (foto sus). Simone Veil, aleasă în Franța, supraviețuitoare a Holocaustului, a fost primul președinte al Parlamentului European ales direct de către cetățeni - Foto: Profimedia Images
Niște state slăbite de un nou conflict ar fi fost o pradă ușoară pentru Uniunea Sovietică. Iar aceasta trebuie să dea de gândit și europenilor de azi.
Așa au ajuns cei de atunci la concluzia că, prin punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, un eventual război între Franţa şi Germania „ar fi nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere material“.
De bună seamă, reunirea intereselor economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă şi la crearea unei Europe mai unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.
O primă concluzie: „proiectul european“ a fost mai întâi de toate o decizie a guvernelor.
Prima Comisie, ca „ gardian al tratatului“, apare în 1951. De ce era nevoie de așa ceva? Guvernele au vrut de la bun început să se asigure că fiecare membru își va respecta angajamentele. Tentația de a le încălca, de a te strecura printre legi și regulamente, de a-ți fenta partenerii a fost luată în considerare din primul moment. Este ceva în legile firii, în cele din urmă.
De aceea fondatorii s-au gândit la un organism peste capul guvernelor, cu puterea de a-i sancționa pe contravenienți, tocmai ca să fie siguri că regulile, odată stabilite, sunt respectate. Asta este Comisia Europeană și tocmai de aceea le stă în gât adversarilor proiectului european.
Dar unde sunt cetățenii?
Desigur, guvernele – care au decis să pună resurse în comun - reprezintă voința cetățenilor exprimată în alegeri libere. Uniunea Europeană este o comunitate de democrații și așa a fost de la fondarea Comunității.
Dar dimensiunea parlamentară a fost prezentă încă din primii ani. Numărând 142 de membri, prima adunare parlamentară a Comunității s-a reunit pentru prima dată la Strasbourg, în 19 martie 1958, ca „Adunare parlamentară europeană“. Numele de „Parlamentul European“ a apărut în 1962. Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în 7-10 iunie 1979. Instituția căpăta astfel o legitimitate sporită. Uniunea Europeană (Comunitatea, atunci) devenea cu adevărat și a cetățenilor.
Primul președinte al instituției alese direct de cetățeni a fost o femeie, franțuzoaica Simone Veil, supraviețuitoare a Holocaustului.
De atunci, atribuțiile Parlamentului European s-au extins, până la a deveni cameră decizională, pe picior de egalitate cu Consiliul, urmare a Tratatului de la Lisabona ( 2009).
„Arhitectura“ UE: ce avem în prezent?
UE se aseamănă cu organizarea politică a oricărui stat democratic. Există o putere legislativă partajată între Parlament, ales direct de cetățenii Uniunii Europene, și Consiliu, în care sunt reprezentate guvernele (desemnate, la rândul lor, prin alegeri libere de către cetățenii statelor membre). UE este în același timp un subiect al cetățenilor și al statelor.
Avem o putere executivă reprezentată de Comisia Europeană, gardian al Tratatelor. Membrii Comisiei sunt desemnați de guverne (câte unul de fiecare țară), dar pe timpul mandatului nu au voie să primească indicații de acasă.
Populiștilor le place să spună că vor reprezenta ei cum se cuvine țara în Comisia Europeană! Fals. În realitate, membrii Comisiei sunt ținuți să nu aibă naționalitate. Ei sunt numiți pentru a apăra Tratatele UE, nimic altceva. Un comisar poate ajunge să-și sancționeze propriul stat, dacă încalcă regulile. Și nu este niciun fel de trădare.
Bine, dar unde sunt birocrații cu costume gri?
Propaganda anti-UE spune că „eurocrații“ sunt un fel de creaturi nealese de nimeni. Acestea decid de la Bruxelles, peste capetele europenilor și peste capetele statelor. Populiștii vă promit că, odată trimiși în Parlamentul European, vor termina cu aceste creaturi, venite nu se știe cum și de unde. Ei fie habar nu au despre funcționarea Uniunii, fie mint cu nerușinare.
EDUCAȚIE Româna este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. Iar serviciile de traducere funcționează din plin, la Bruxelles și Strasbourg. Cu toate acestea, un europarlamentar nu se va descurca doar cu româna în negocierile politice și tehnice. Este nevoie de cunoașterea temeinică a cel puțin două limbi străine (foto sus). Ca europarlamentar, ai nevoie de un nivel măcar minimal de cunoaștere a culturii și mentalităților europene, a ceea ce-i unește și îi deosebește pe europeni (foto jos).
În realitate, cei care participă la luarea deciziilor sunt aleși, într-un fel sau altul. Europarlamentarii sunt aleși direct de către cetățeni. Membrii Consiliului sunt miniștri, ei sunt desemnați ca urmare a alegerilor libere din fiecare stat membru. Membrii Comisiei sunt desemnați de guverne, generate la rândul lor prin alegeri libere.
Comisia Europeană (dacă acolo se află „birocrații“) nu decide singură și în niciun caz nu dă ordonanțe de urgență.
În pofida a ceea ce vântură populiștii, Comisia nu decide. Comisia propune. Proiectele Comisiei sunt examinate (aprobate sau respinse) de către Parlament (cetățenii) și Consiliu (statele). În cazul în care Parlamentul și Consiliul adoptă forme diferite pentru un act legislativ, are loc un proces de mediere.
Așadar, nici vorbă că „Bruxelles“-ul ar decide peste capul guvernelor sau peste capul cetățenilor. Formularea „ne-a impus Uniunea Europeană“ este, în esența ei, o minciună. Deciziile nu se impun, sunt luate de reprezentanți ai cetățenilor și ai statelor. Acesta este „Bruxelles“-ul.
Sigur, dacă vă veți nimeri la ora prânzului în jurul clădirii Berlyamont din Bruxelles, unde se află sediul Comisiei Europene, veți întâlni în numeroasele restaurante o mulțime de oameni în costume.
Sunt funcționarii europeni. Ei nu iau decizii. Ei furnizează doar suportul tehnic și de specialitate. Deciziile le iau cei aleși.
Și totuși Parlamentul nu poate orice...
Există două minusuri de partea Parlamentului European.
Primul: nu are dreptul la inițiativă legislativă, așa cum este cazul adunărilor legislative naționale.
Al doilea: nu există o listă electorală transnațională, deși propuneri au fost. Însă guvernele statelor membre s-au opus.
Alegerile europene se desfășoară în continuare cu liste naționale, ceea ce duce și la o „naționalizare“ a dezbaterii preelectorale. De unde și un teren mai favorabil pentru propaganda care transformă UE într-un bau-bau, profitând din plin de o cunoaștere limitată a mecanismelor de decizie din UE în rândul cetățenilor.
Cine și pe cine reprezintă în Parlamentul European?
De bună seamă că veți auzi în această campanie electorală formulări precum „mergem să reprezentăm România în Parlamentul European“ sau chiar „mergem să apărăm România“.
Este cu totul neclar de cine trebuie apărată România în instituțiile europene, din moment ce este parte din acestea. Cine ne atacă, la Bruxelles și Strasbourg? Cei care se erijează în apărători nu ne spun și cine sunt atacatorii. Atacul la adresa Europei și, implicit a României, vine dintr-un cu totul alt sistem, dintr-o cu totul altă direcție geografică.
Și totuși cum rămâne cu „reprezentarea României“?
Cei care spun că vor reprezenta (sau vor apăra) România în Parlamentul European nu știu sau se fac a nu ști că, în adunarea legislativă, cetățenii europeni sunt reprezentați în integralitatea lor, cu convingerile lor politice: conservatori, liberali, social-democrați, ecologiști și așa mai departe.
În cadrul Adunării, europarlamentarii se organizează pe grupuri politice, nu pe delegații naționale. Pozițiile sunt exprimate în funcție de orientările politice, nu de apartenența națională.
Astfel că europarlamentari din aceeași țară pot vota diferit, în funcție de orientările lor politice – iar asta nu este deloc o „trădare a interesului național“. De fapt, este situația cel mai des întâlnită în Parlamentul European.
Alegerile europene vor avea loc în perioada 6-9 iunie. În campania electorală care va preceda acest scrutin se vor spune și multe neadevăruri cu privire la UE și instituțiile acesteia - Foto: Profimedia Images
Se întâmplă ca europarlamentari de orientări politice diferite dar proveniți din aceeași țară să voteze pe aceeași linie. Rar, dar se poate întâmpla.
Aceasta înseamnă că subiectul afectează în mod grav interesele naționale. Este un veritabil semnal de alarmă și practica parlamentară este orientată mai curând spre evitarea unor astfel de situații.
Sau se poate întâmpla ca subiectul să fie unul care corespunde interesului national – de exemplu, în cazul României, aderarea deplină la Spațiul Schengen, negocierile de aderare cu Republica Moldova, condamnarea războiului Rusiei.
Atunci ar fi de așteptat ca votul delegației românești să fie în aceeași
direcție. Dar astfel de cazuri reprezintă excepții. Activitatea Parlamentului European este cu mult mai vastă și, în consecință, necesită anumite
competențe.
Cum lucrează, de fapt, Parlamentul European?
În principiu, europarlamentarii participă la dezbateri și votează propunerile venite de la Comisie. În realitate, activitatea lor este cu mult mai complexă.
De exemplu, ei pot fi desemnați să întocmească rapoarte pentru prezentarea poziției Parlamentului asupra unor propuneri legislative.
Când Comisia lansează o propunere de act normativ, aceasta este preluată de comisia de specialitate, care întocmește o recomandare privitoare la votul eurodeputaților.
Comisia numește un eurodeputat pentru întocmirea raportului. Acesta, cunoscut ca raportor, consultă grupurile politice, experți în domeniu, părți interesate, adesea în cadrul unor audieri publice. Pe baza informațiilor primite, deputatul își întocmește raportul.
În paralel, există raportori alternativi, care elaborează poziția fiecărui grup politic în parte. Ei au apoi misiunea de a ajunge, pe cât posibil, la un compromis cu celelalte grupuri politice asupra propunerii legislative.
Deși există și aici o majoritate – care susține Comisia – cultura Parlamentului European este un pic diferită de cea a unei adunări naționale obișnuite. Aici se caută un consens cât mai larg, dincolo de confruntarea clasică putere-opoziție.
Apoi, grupurile politice mai pot numi coordonatori pentru fiecare comisie, care să acționeze ca purtători de cuvânt ai grupului în cadrul comisiei.
Există, apoi, comitete speciale înființate pentru situații intervenite pe parcurs (cum ar fi comisii de investigare).Mai există raportori ai Parlamentului European pentru procesele de extindere, pentru respectarea drepturilor omului în diferite părți ale lumii, pentru relațiile cu state sau grupuri de state terțe.
Iată, așadar, o activitate complexă, care necesită anumite competențe.
Ce trebuie să știe un europarlamentar?
Pentru a putea activa cu un oarecare succes într-o comisie, un candidat la această demnitate ar trebui să fie specializat într-un domeniu anume, să fi avut, așadar, o carieră profesională – fie că vorbim despre agricultură, educație, comerț, management, relații internaționale, transporturi sau orice altceva.
Cunoașterea cel puțin a unei limbi străine – măcar două, de preferință – este apoi o condiție de îndeplinit.
Da, româna este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene și poate fi folosită fără probleme în plen. Serviciul de traducători funcționează din plin, la Bruxelles și Strasbourg. Însă în discuțiile politice și tehnice din comisii și, mai ales, în interacțiunea cu ceilalți europarlamentari, nu prea ai ce face cu limba română dacă vrei să negociezi și să obții consens (inclusiv pentru anumite prevederi care ar putea fi favorabile României).
În sfârșit, nu mai puțin lipsită de importanță este și cunoașterea realităților și subtilităților europene, care nu poate veni fără un anumit nivel de educație și cultură generală. Europarlamentarii vin din țări și culturi diferite, au sensibilități și percepții dintre cele mai diverse.
Raportarea lor la diferite episoade ale istoriei europene ori la evenimente prezente poate fi diferită de a noastră și trebuie înțeleasă. Chiar și unele particularități de comportament pot diferi într-o asemenea măsură încât necunoașterea lor să genereze situații neplăcute.
Desigur, sunt și personaje excentrice, ca în orice adunare legislativă. Dar ele rămân actori marginali, într-un spațiu în care contează capacitatea de comunicare, competența într-un anumit domeniu, nivelul de educație și cultură și, bineînțeles, angajamentul european.
Cu astfel de calități poți servi Europa și îți poți servi și țara. Altfel, oricâte selfie-uri ți-ai face în hemiciclu, oricât spectacol ieftin vei încerca să faci pe holurile de la Bruxelles și Strasbourg, vei rămâne un insignifiant.
