De ani de zile admirăm potenţialul pe care ţara noastră îl are, ca punct de contact al UE şi NATO în regiunea Mării Negre şi clamăm modul în care putem privi vecinătatea estică.
Viziunea bazată pe aclamări cu care ne-a obişnuit vechea clasă politică poate fi ceva ce am putut tolera până nu de mult în lipsa unor alternative, însă partenerii externi s-au săturat mai repede ca noi de aşteptare şi truisme.
Ani de zile de pensionare lentă a diplomaţiei şi a miniştrilor la Ministerul Afacerilor Externe au lăsat urme adânci în credibilitatea noastră externă şi macină văzând cu ochii încrederea partenerilor.
De departe cel mai dureros în politica internaţională este, însă, că ne-am abandonat fraţii mai mici şi prietenii care îşi puseseră bazele în protecţia noastră şi speranţele în promisiunile de împărtăşire a experienţei pe care le-am transmis ca ţară.
În aceste zile, România a reuşit perfomanţa de a-şi abandona fratele mai mic. Şi a făcut asta în cel mai cinic mod cu putinţă – nefăcând nimic.
Au trecut apropae trei săptămâni de când în Republica Moldova s-a reuşit ruperea lanţurilor lui Vlad Plahotniuc şi propunerea unui guvern cu valenţe pro-europene şi care să reaprindă speranţa unei democraţii funcţionale într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Singurii care au reacţionat rapid şi articulat pentru susţinerea Maiei Sandu au fost USR şi PLUS. Zile în şir, tot ce a putut livra Guvernul au fost bâlbe şi declaraţii contradictorii, iar Parlamentul s-a aşezat într-o tăcere bolnăvicioasă şi nepăsătoare.
Republica Moldova este fratele mai mic al României. Nu doar că are nevoie de susţinere din partea noastră şi nu doar că nu trebuie să se simtă abandonată de noi. Are nevoie să fie protejată şi învăţată, să i se atragă atenţia de câte ori riscă ori greşeşte şi să i se împărtăşească din experienţa noastră.
Ce faci, însă, atunci când încerci să faci ceva şi te loveşti de un zid de ridicol şi de nepăsare?
La doar câteva zile după formarea guvernului Maia Sandu, grupul parlamentar al USR a propus oficial adoptarea unei declaraţii de susţinere, încurajare şi sugestii pentru noul executiv de la Chişinău, din partea Parlamentului României.
În câteva ore, am întocmit şi propus un prim draft împreună cu colegii mei, pe care l-am trimis Comisiilor de politică externă. USR a înţeles urgenţa momentului şi a încercat să impună un nou standard de viteză - moment extraterestru pentru partidele de guvernământ...
Prea mult pentru PSD şi ALDE, prea mult pentru un sistem învechit până la măcinare de către vechea clasă politică din România. Au obosit doar uitându-se la noi şi declaraţia a rămas în aşteptare, sperând la deşteptarea aleşilor de la PSD şi ALDE.
Două săptămâni, declaraţia iniţiată de USR a fost chinuită în Comisiile reunite de politiăc externă. Zile în şir, nu s-a putut mişca nimic din lipsa de cvorum asigurată printr-un boicot al nepăsării de parlamentarii PSD şi ALDE.
Au trecut peste două săptămâni de actul iniţiat de USR , Plahotniuc şi-a recunoscut între timp înfrângerea şi s-a retras în umbră, iar guvernul Maia Sandu a început deja să lucreze. Abia după ce Plahotniuc a plecat în linişte spre răsărit, PSD a votat declaraţia în Comisii şi abia acum, Parlamentul României reacţionează oficial. Atât de târziu că nu e doar ridicol şi dubios, ci dureros pentru aşteptările Republicii Moldova!
Dincolo de faptul că miniştrii cu valenţe de politică externă ai guvernelor PSD -ALDE i-au validat constant pe Filip şi Plahotniuc şi dincolo de faptul că nu au manifestat nicio fărâmă de susţinere faţă de forţele pro-europene de la Chişinău, PSD şi ALDE atrag România forţat într-o zonă gri a politicii externe, în care ţara noastră reacţionează târziu şi pe poziţii contradictorii.
Pentru simplul motiv că PSD şi ALDE nu ţin la interesele României sau ale cetăţenilor României şi ai Republicii Moldova, ci doar la încrengăturile de interese personale, dintre care unele depăşesc graniţele.
România continuă să rateze oportunităţi valoroase pe plan extern şi să fie trasă într-un şir interminabil de gafe şi bâlbe care erodează credibilitatea, încrederea şi predictibilitatea noastră în plan extern.
Clamările demagogice pentru România ca „hub regional” sunt departe şi cu linia promovată astăzi de PSD şi ALDE nu doar că nu vom ajunge acolo, ci vom rămâne în afara unei istorii care se scrie în jurul nostru, din Republica Moldova până în Georgia şi din Washington până la Bruxelles. Externele României rămân, însă, în aceeaşi stare de adormire vecină cu pensionarea domnului Meleşcanu. Când vom putea schimba toate astea? Poate în 2020...
____________________
Mihai Sandu este expert pe relaţii externe al USR
