Iuliu Maniu, unul dintre principalii artizani ai unirii Transilvaniei cu România, s-a născut la 8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin, judeţul Sălaj, fiind fiul avocatului Ion Maniu (strănepot al lui Simion Bărnuţiu) şi al Clarei Coroianu, sora memorandistului Iuliu Coroianu, potrivit volumului ''Dicţionar Biografic de Istorie a României'' (Stan Stoica, Vasile Mărculeţ, Stănel Ion, Editura Meronia, Bucureşti, 2008).
"Începându-şi activitatea politică la sfârşitul secolului al XIX-lea, Iuliu Maniu şi-a încheiat-o la mijlocul veacului următor. A avut o carieră de circa şase decenii, una dintre cele mai îndelungate din istoria românilor. A trăit două războaie mondiale (1914-1918 şi 1939-1945), cu tot cortegiul lor de pierderi şi suferinţe, dar şi de speranţe şi iluzii", scrie istoricul Ioan Scurtu în cartea sa "Iuliu Maniu. Activitatea politică" (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995).
Citește și: Înscenarea de la Tămădău: Maniu și Mihalache, arestați de comuniști. Prigoana poate începe
Iuliu Maniu a făcut studiile liceale la Zalău, iar pe cele universitare la Cluj (Facultatea de Drept), Viena şi Budapesta.
În 1896, şi-a luat doctoratul în drept.
S-a implicat în lupta de emancipare a românilor din Austro-Ungaria încă din anii studenţiei, când a susţinut acţiunile desfăşurate prin Memorandum. A fost ales preşedinte al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894), care urmărea crearea unui front comun al naţionalităţilor aflate sub dominaţia austro-ungară. Revenit în ţară, Iuliu Maniu a fost avocat la Şimleu (din 1898), apoi s-a stabilit la Blaj, devenind jurist al Mitropoliei Române Unite (până în 1915).
Citește și: Ura comuniștilor față de elitele de la 1 decembrie 1918: exterminare și ani grei de pușcărie
În 1896 a fost ales membru în comitetul naţional al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar din 1904 - vicepreşedinte al PNR. După adoptarea de către PNR a tacticii ''activiste'', a participat la alegeri fiind ales deputat al cercului Vinţului de Jos (1906-1910), comitatul Alba, şi s-a făcut remarcat prin lupta dusă pentru drepturile românilor ardeleni. Prin discursurile sale de înaltă ţinută a combătut, de la tribuna Parlamentului din Budapesta, politica de maghiarizare forţată utilizând argumente istorice, juridice şi politice, conform lucrării ''Membrii Academiei Române/1866-2003'' (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Iuliu Maniu a fost trimis pe frontul rusesc
În 1915, în plină desfăşurare a Primului Război Mondial, după absolvirea Şcolii de Ofiţeri de Rezervă, Iuliu Maniu a fost trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian. Iuliu Maniu, ca locotenent în Regimentul 64 Orăştie, s-a preocupat de organizarea militară a românilor din armata austro-ungară. Astfel, a creat la Viena, la 31 octombrie 1918, Senatul (sfatul) militar, ca secţie militară a Comitetului Naţional din Bucovina, Ardeal şi Ungaria, pentru a contribui la preluarea puterii politice şi administrative în Transilvania şi Banat, de către Consiliul Naţional Român Central (fondat la 30 octombrie 1918), potrivit lucrării amintite mai sus.
În urma Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic (18 octombrie 1918) şi după eşuarea tratativelor cu guvernul maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia. Iuliu Maniu a fost principalul artizan al Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, organizând Adunarea Naţională de la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918 şi a avut un rol important în elaborarea Rezoluţiei Unirii Transilvania cu România, concepută împreună cu Ştefan Cicio Pop, şi prezentată în cadrul Adunării Naţionale, potrivit site-ului www.pntcd-satumare.ro. În faţa mulţimii adunate la Alba Iulia, Iuliu Maniu a ţinut un impresionant discurs în care arăta că ''noi ... privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu vrem să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi, asupritori. Noi vrem să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor'' (''Dicţionar Biografic de Istorie a României'', Stan Stoica, Vasile Mărculeţ, Stănel Ion, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008).
La 2 decembrie 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi şef al Resortului de Interne, organism provizoriu menit să pregătească trecerea puterii către organismele de stat ale României Mari. A îndeplinit cele două funcţii timp de doi ani, până la 4 aprilie 1920. Sub conducerea sa, Consiliul a adoptat Legea pentru reformă agrară în Transilvania şi Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi bărbaţii, începând cu vârsta de 21 de ani. "Consiliul Dirigent şi preşedintele său, Iuliu Maniu, au contribuit decisiv la procesul de integrare a Transilvaniei în cadrul statului naţional unitar român, la înfăptuirea prevederilor Rezoluţiei adoptată de Adunarea Naţională în ziua de 1 decembrie 1918" (Ioan Scurtu, "Iuliu Maniu. Activitatea politică", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995).
În 1919, după moartea ultimului dintre memorandişti, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, funcţie pe care a deţinut-o până în 1926, când PNR a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache. Anterior, PNR fuzionase cu Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu (1922) şi cu Partidul Naţionalist al Poporului (1925).
Partidul Naţional-Ţărănesc s-a constituit la Bucureşti, la 10 octombrie 1926.
În fruntea Delegaţiei Permanente, ca primă formă de conducere a partidului, a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreşedinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătăşanu, Mihai Popovici şi Virgil N. Madgearu, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, 2003). Iuliu Maniu s-a aflat în fruntea Partidului Naţional-Ţărănesc în perioadele 1926-1933 şi 1937-1947. Totodată, în cele două perioade ale guvernării naţional-ţărăniste (1928-1931; 1932-1933), Iuliu Maniu a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri între 10 noiembrie 1928-7 iunie 1930, 13 iunie-8 octombrie 1930, 20 octombrie 1932-12 ianuarie 1933. A deţinut, de asemenea, portofoliile de ministru ad-interim la Finanţe (octombrie 1929) şi la Război (aprilie 1930). În 1944 a îndeplinit funcţia de ministru secretar de stat.
Primul guvern Iuliu Maniu a depus jurământul la 10 noiembrie 1928. Obţinând din partea Regenţei decretul de dizolvare a Parlamentului, Iuliu Maniu a fixat data alegerilor generale pe 12 decembrie la Adunarea Deputaţilor, respectiv 15-19 decembrie la Senat. Partidul Naţional-Ţărănesc a obţinut, la aceste alegeri, cel mai mare scor electoral înregistrat de un partid în perioada interbelică - 77,76% din voturi - respectiv 348 de mandate, notează lucrarea ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul III, Carol al II-lea'', Ed. Enciclopedică, Ioan Scurtu, 2004. Atât criza economică din anii 1929-1933, cât şi criza dinastică provocată de regele Carol al II-lea au afectat în mod deosebit guvernarea naţional-ţărănistă.
Între 1938-1944, Iuliu Maniu şi-a manifestat opoziţia fermă faţă de regimurile totalitare ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, care s-a prăbuşit în 1940, legionarismul şi dictatura militară a mareşalului Ion Antonescu. Partizan consecvent al democraţiei, Iuliu Maniu s-a împotrivit cu toată puterea rapturilor teritoriale din 1940 şi a depus serioase eforturi pentru revenirea teritoriilor româneşti la patria-mamă, dar fără succes.
A susţinut acţiunile armatei române pentru eliberarea teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică, dar s-a opus continuării războiului antisovietic dincolo de Nistru. A avut, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, strânse relaţii cu Aliaţii tradiţionali, cerându-le prin întâlniri directe şi prin memorii, garanţii cu privire la instaurarea unui regim democratic în România. A luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 august 1944 şi de reorientare a politicii externe româneşti spre Naţiunile Unite.
Arestat de comuniști
S-a numărat printre oponenţii măsurilor economice, politice şi sociale luate de guvernul Petru Groza, care avea drept scop comunizarea şi sovietizarea ţării. La alegerile din noiembrie 1946, deşi partidul pe care-l conducea a câştigat alegerile parlamentare, acestea au fost grosolan falsificate în favoarea comuniştilor. Victimă a regimului comunist, liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu a trecut prin grele încercări. În iulie 1947, partidul a fost scos în afara legii, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi conducători au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Iuliu Maniu a fost condamnat pentru înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor. Sentinţa a fost dată în data de 12 noiembrie 1947.
Maniu, alături de alţi fruntaşi ţărănişti, a fost întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951, la Sighet. Aici, a murit la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani. A fost aruncat într-o groapă anonimă, rămăşiţele sale neputând fi identificate nici până astăzi, notează Agerpres.
