Era un plâns eliberator, plânsul unui om care trăia o zi pe care nu credea că o va apuca vreodată: dispariția unui dictator care și-a închis și flămânzit poporul în numele unor idei nebune.
Dar mama mea nu știa atunci că totul e o iluzie. Ceaușescu căzuse, într-adevăr, dar aproape toată gașca din jurul lui rămăsese în picioare și urma să îngenuncheze din nou țara abia eliberată. Au trecut aproape 30 de ani de atunci. Dezvăluirile recente ale lui Mădălin Hodor, dar și cele mai vechi ale unor jurnaliști și cercetători dedicați, rechizitoriul din Dosarul Revoluției sau cel din dosarul Mineriadei ori laudele de sine ale unor foști securiști ne arată că, de fapt, în 1990, România și cetățenii săi obișnuiți nu au avut nici un răgaz de a se pune pe drumul cel bun.
Puterea a fost acaparată rapid de către eșalonul doi al regimului comunist, în frunte cu Ion Iliescu, cel acuzat abia acum, după o luptă imensă mai ales a lui Doru Mărieș, de crime împotriva umanității. I-au fost alături Petre Roman, Silviu Brucan, stalinistul ale cărui „profeții“ le-am ascultat până după anul 2000, și mulți, alți lupi comuniști convertiți, doar prin păr, la democrație.
Economia a fost acaparată rapid de foști securiști, precum Dan Voiculescu, cel care deține un trust de presă care a contribuit decisiv la dezbinarea societății, ori Ioan Niculae, considerat la un moment dat cel mai bogat român, sau de oameni bine plasați, precum Tiberiu Urdăreanu, maior în rezervă și fiu de general de armată.
Nici presa nu a scăpat. Mulți își amintesc cu nostalgie de foamea de ziare a românilor, din anii 1990, dar vedem că și aici totul s-a clădit pe o minciună. Petre Mihai Băcanu mi-a povestit că „bosul de la PRO TV“, Adrian Sârbu, numit un fel de şef de secţie de presă la FSN, l-a chemat la guvern „și a început să ne spună ce avem de făcut“. Mădălin Hodor ne-a dezvăluit anul acesta că doi dintre marii jurnaliști români, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu, apar pe lista de colaboratori ai Securității.
Colegul meu Cătălin Prisacariu a publicat, anul trecut, documente care arată că cel care conduce Banca Națio-nală din 1990, Mugur Isărescu, a fost „sursa Manole“ a aceleaiși Securități. Iar în aprilie, în fruntea celui mai important for intelectual, Academia Română, a fost ales un istoric ce apare la rândul său pe lista colaboratorilor poliției politice comuniste.
În fine, președintele CCR, instituția care rescrie din mers democrația, după bunul plac, este condusă de Valer Dorneanu, procuror și nomenclaturist comunist, și are în componență mai multe relicve ale acestui regim dictatorial.
România nu a avut, așadar, nici o șansă în 1990. Ce șanse mai are de acum încolo?
