Dincolo de bătălia pentru șefia DNA, dincolo de masacrarea legilor penale, dincolo de ofensiva împotriva magistraților, există un plan mult mai periculos. Unul care presupune, într-un final, acapararea totală a puterii. Sau, mai bine zis, a tuturor puterilor – executivă, legislativă și judecătorească – într-o singură mână. Cea a baronului de Teleorman, care încă se visează stăpânul României. Recentul atac la adresa directorului SRI – despre care infractorul Dragnea declama, chiar a doua zi după condamnarea la închisoare, că se numără printre cei care nu-l „sperie“ – nu este deloc întâmplător. Cum nu este nici replica lui ulterioară la comunicatul în care conducerea SRI neagă implicarea în orice fel de jocuri politice.
La întrebarea unui jurnalist ce s-a întâmplat de nu îl mai apreciază pe Hellvig, ca altădată, liderul PSD a răspuns: „A cedat și el“. „Statului paralel?“, insistă reporterul. „Da!“, spune Dragnea.
Dialogul sună, fără îndoială, ca o declarație de război. Și este de o gravitate fără precedent. Chiar dacă are aparent aspectul unei amenințări vagi, pe sub mustață, în stilul caracteristic lui „Daddy“. Lucru remarcat de însuși maestrul Ion Cristoiu,
trezit brusc din considerațiile sale despre „Binom“ și „Statul paralel“. Lovitura dată SRI, abia sesizată în fluxul știrilor rostogolite zilnic pe malurile Dâmboviței, nu este nici singulară, nici accidentală. Ea face parte dintr-o serie de mutări atent calculate, al căror unic scop pare să fie slăbirea și apoi cucerirea ultimelor redute libere ale Statului. De la serviciile de informații și până la Președinție. Pe primele, Dragnea vrea să le controleze, crezând că, astfel, controlează tot; pe cea din urmă, dacă n-o poate câștiga pe cale democratică, se mulțumește deocamdată s-o golească de conținut.
Așa se explică, de pildă, avalanșa comisiilor parlamentare speciale înființate de actuala majoritate. De la cea privind alegerile din 2009 (bazată pe amintirile unui patron de presă, între timp inculpat în trei dosare penale, amintiri purtând titlul generic „Noi suntem statul“) și până la cele două înființate doar anul acesta. Una referitoare la presupuse activități ilegale ale șefului SPP (acuzat și el, în ciuda evidențelor, că și-ar fi depășit atribuțiile), alta care își propune „actualizarea cadrului normativ“ (în realitate, rescrierea legilor de organizare și funcționare) în domeniul siguranței naționale.
Este un plan pe care l-am putea sintetiza foarte bine cu ajutorul unei replici celebre: „Ocupați gările!“ O replică de origine incertă, pe care cei mai în vârstă și-o amintesc probabil dintr-un film românesc al anilor ’80. Filmul era o ecranizare după o nuvelă a lui Eugen Barbu. Există voci care susțin că paternitatea formulei îi aparține, de fapt, dramaturgului Horia Lovinescu. În timp ce alții, scormonind prin istorie, i-o atribuie lui Lenin. Adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc.
Într-un text intitulat „Sfatul unui spectator“, liderul revoluției bolșevice de la 1917 le scria tovarășilor săi că trebuie „să cucerească fără întârziere și să mențină cu orice preț: a) centrala telefonică; b) biroul telegrafului; c) gările; d) și, mai presus de toate, podurile“.
De ce gările?, s-ar putea întreba tinerii, pentru care automobilul sau avionul sunt cele mai la îndemână mijloace de locomoție. Simplu. Pentru că, în Rusia lui Lenin, ele abia dacă existau. Acum un secol, cine ocupa gările deținea puterea.
Lecție însușită, 30 de ani mai târziu, și de comuniștii români. Puțină lume știe că, deși era deja conducătorul partidului, alături de reprezentanții facțiunii moscovite veniți odată cu tancurile sovietice, singura funcție guvernamentală a lui Gheorghiu-Dej a fost la început cea de ministru al comunicațiilor, recte al transporturilor. Era poziția din care putea, la o adică, să paralizeze țara.
Greu de crezut că lui Dragnea i-a venit ideea războiului de tip „ocupați gările“ răsfoind o carte de istorie sau o piesă de teatru. Dar este limpede că nu se va opri de bunăvoie. Lupta lui este, așa cum o recunoaște fără să clipească, „până la capăt“. Sau „cu orice preț“, cum ar fi zis înaintașul său, Lenin. Mai ales că acum nu se mai bate doar pentru bani sau pentru mărire, ci pentru propria libertate. Nu ne rămâne decât să sperăm că Statul s-a întărit suficient cât să-i țină piept. Până la o sentință definitivă sau până la următoarele alegeri.
Sabin Orcan este director al Newsweek România
