Țara noastră a ratificat prima Acordul de Asociere a Ucrainei cu UE și a fost națiune-lider a NATO în oferirea de asistență în domeniul securității cibernetice.
În ciuda acestor dovezi de prietenie, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a ales să atace frontal România, într-o manieră consacrată de sovietici în relațiile internaționale.
El a acuzat țara noastră că a ocupat Bucovina de Nord, imediat după semnarea actului de unire a celor două republici ucrainene într-un singur stat independent, pe 22 ianuarie 1919.
Înainte de a analiza motivele liderului de la Kiev de a lansa un astfel de atac, trebuie spus că afirmația sa reprezintă un fals istoric.
Un „fake news“, similar cu cele răspândite de mașina de propagandă a Rusiei, care se folosește de disputele teritoriale dintre vecinii săi, provocate de URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a alimenta conflicte la granițele sale.
Bucovina de Nord este, în prezent, parte a Ucrainei, pentru că a fost anexată de Uniunea Sovietică în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, în 28 iunie 1940, și a rămas parte din ea până la destrămarea acesteia, în 1991, când a fost lăsată „moștenire“ Ucrainei.
Anterior, a facut parte din Principatul Moldovei, până în 1774, a intrat în componența Imperiului Habsburgic, iar la 28 noiembrie 1918, după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, s-a unit cu România, prin votul dat de Congresul General al Bucovinei.
Unirea a fost recunoscută de învingătorii din Primul Război Mondial prin tratatul de la Saint Germain, semnat la 10 septembrie 1919.
Chiar dacă surprinde, atacul lui Zelenski la adresa României nu este inexplicabil. El se înscrie în politica antiromânească promovată de predecesorii săi, parte integrantă dintr-o politică ucraineană de stat împotriva minorităților naționale.
Politică continuată de partidul lui Zelenski, care are majoritatea în Parlamentul ucrainean. După cum bine remarca deputatul PNL Matei Dobrovie, puterea de la Kiev „nu a renunțat la Legea educației (promulgată de fostul președinte Petro Poroșenko în ultimele zile de mandat, dar după alegerea lui Zelenski - n.r.) și la controversatul articol 7, care duce la ucrainizarea școlilor românești, a continuat divizarea artificială între români și moldoveni, insistând că în sudul Basarabiei sunt vorbitori de limba moldovenească, a refuzat să unifice programa de învățământ în această regiune, a adoptat Legea privind învățământul secundar care restrânge niște drepturi deja câștigate ale minorităților naționale“.
Atacul lui Volodimir Zelenski la adresa României nu este parte dintr-o campanie externă de contestare a granițelor actuale, ci este doar o declarație populist-patriotică de uz intern.
Retorica naționalistă și antiromânească a lui Zelenski are rolul de a mai disipa din presiunea exercitată de opinia publică și adversarii săi politici, care-i reproșează prea multă disponibilitate de a pacifica estul Ucrainei în condițiile impuse de Rusia.
Volodimir Zelenski a fost avertizat să nu accepte federalizarea țării, abandonarea proiectului integrării europene și euro-atlantice, alegeri în zonele ocupate de separatiștii pro-ruși, să insiste pentru evacuarea trupelor rusești, pentru dezarmarea milițiilor separatiste și – mai ales – pentru preluarea controlului asupra graniței de stat dintre Ucraina și Rusia în sectorul Lugansk și Donețk.
În Capitală și în vestul Ucrainei, au fost organizate ample demonstrații de protest, cele mai mari de la Euromaidanul din urmă cu șase ani.
În acest context complicat, Zelenski are nevoie de sprijin popular, iar cel mai facil mod de a-l obține este să recurgă la naționalisme ieftine.
S-ar putea să câștige pe termen scurt, dar să piardă pe termen lung, în special în relația cu Occidentul, din care face parte și România.
