Până unde ne sacrificăm pentru țară?

DE Ramona Ursu | Actualizat: 14.01.2019 - 12:21

De ce nu ieșim un milion în stradă? Cum de acceptă mii de magistrați un ministru al Justiției care joacă în liga infractorilor?

SHARE

Cum se poate ca alte mii de profesori să plece capul în fața unor șefi ai Educației plagiatori sau oportuniști de partid? De ce atâția oameni de afaceri, bancheri, șefi de corporații nu bat cu pumnul în masa PSD? De ce acceptă desfrâul pus la cale de un pușcăriabil ca Vâlcov, la care sunt supuși? Ne place să ne zvârcolim în groapa asta comună în care, de doi ani, ne aruncă, unul după altul, regimul Dragnea? De ce am ajuns aici?

În zilele de început de an, m-am întâlnit cu un grup de cunoscuți. Unii, veniți de la mii de kilometri, plecați de zeci de ani din țară. Alții, rămași să se zbată aici. Povești diferite de viață, dar vreo zece oameni câți ne adunasem aveam cel puțin un lucru în comun. Eram indignați de situația în care a ajuns România. După ore de dezbateri, am ajuns la o întrebare căreia nu i-am dat niciunul de capăt. Până unde ne sacrificăm? De ce, deși gândim la fel, deși ne deranjează până la detestare această clasă politică care ne conduce acum, nu suntem capabili de sacrificii totale ca să luptăm cu ea? De ce părerile noastre coincid, dar doar până ajungem la punctul acela sensibil, care se numește sacrificiu personal?

O precizare: minoritari, în discuție, eram cei care, măcar la marile proteste, am fost în stradă. Acolo unde se împart bastoane pe spinare și gaze lacrimogene. Acolo unde te expui cu totul.

La întâlnirea cu pricina, explicația comună pentru care unii nu ies în stradă a fost teama. În special, teama că pot rămâne fără serviciu, că nu vor mai avea din ce să-și întrețină familia, din ce să-și plătească ratele la bancă, că vor rămâne fără casă. Niciun argument nu a funcționat pentru demonta acest tip de teamă. Nici acela că alții, chiar și așa, se sacrifică. Nici că, dacă toți ne-am teme, atunci chiar nu am rezolva nimic. Și, iată, până acum, marile proteste au blocat Ordonanța 13 sau unele dintre cele mai toxice modificări la legile Justiției sau la Codurile penale. Nici măcar că, dacă am fi toți în stradă, atunci lor, celor care ne conduc, le-ar fi teamă, nu nouă.

N-am știut cum să explic că nu are de ce să ne fie teamă să protestăm. N-am știut, pentru că, deși toți eram de acord că proteste de un milion de oameni ne-ar putea scăpa măcar de un infractor ca Liviu Dragnea, atunci când apare frica, discuția rațională se oprește. Iar când rațiunea se oprește, argumentele logice nu mai funcționează. Un gând, însă, nu mi-a dat pace după seara aceea. Oare cum reușim să fim impresionați de oameni curajoși, demni, capabli de sacrificii personale? De oameni precum Regele Mihai? Sau Doina Cornea? Câte lacrimi s-au vărsat pe Facebook după moartea lor... Oare cum reușim să ni-l luăm drept exemplu pe Corneliu Coposu? Oare cum reușim să vorbim cu atâta emoție despre morții de la Revoluție? Cum reușim, când ei, în vremuri cu adevărat grele, și-au pus viața la picioarele țării noastre, iar noi ne împiedicăm în teamă sau în mici interese, în fața unui infractor? 

Comentarii

© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.