Tot felul de oameni detestaţi după mizerii mici sau mari revin în atenţie pe valul amneziei populare. Nu contează că au ucis oameni, au plagiat, au minţit cu neruşinare, au furat sau şi-au falsificat biografia.
După ce timpul îşi face treaba, te trezeşti cu ei înapoi pe scenă. Dezinvolţi, înţelepţi, gata să te facă părtaş la viziunea lor exemplară.
Gata să dea soluţii, să propună iniţiative şi să-i critice pe cei care stau azi în fotoliile puterii. Nu riscă nici cea mai mică îmbujorare în faţa unei întrebări incomode dintr-un motiv simplu: întrebările incomode nu prea se mai pun la televizor.
Prin urmare, din şaua calului alb, politicianul evacuat cu ani în urmă sare direct la microfon, de unde dă sfaturi ţării şi castane celor cu care nu şi-a încheiat răfuielile.
Victor Ponta e doar unul dintre exemplele de resuscitare fără oprelişti. Cu himenul politic cusut la loc, Ponta e din nou fecioară şi aşteaptă peţitori.
Surâde jovial peste tot pe unde este invitat şi vorbeşte cu tupeul pe care doar marii maeştri ai sfidării îl pot pune în scenă. Sigur, Victor Ponta nu e singur la bordul navei care-i transportă la loc în centrul atenţiei pe întorşii noştri speciali.
În fond, a revenit şi Adrian Năstase. Şi Miron Cozma. Şi Gheorghe Funar. Ba chiar şi Octav Cozmâncă, unul dintre simbolurile rezistente ale tovărăşismului comunist şi postcomunist. Şi-atunci, Victor Ponta de ce nu s-ar întoarce?
Ce l-ar putea opri să-şi reia plimbările de la un post TV la altul şi să critice azi ceea ce încuraja şi gira ieri? Nimic, în afara unui bun-simţ de care am învăţat demult că nu avem voie să-l bănuim.
După ce-a promis în plină conferinţă de presă că va prelua „controlul politic asupra DNA”, Victor Ponta n-ar mai fi avut ce să caute în politică.
După ce şi-a plagiat lucrarea de doctorat (tocmai el, un absolvent de Drept, despre care poţi bănui că a învăţat respectul pentru lege în anii de facultate), locul lui ar fi fost, în mod normal, lângă micii hoţi din „Oliver Twist” care învăţau să opereze pe manechine cu clopoţei.
După ce şi-a serbat ziua de naştere pe stadion, în pură tradiţie nord-coreeană, ar fi meritat în cel mai bun caz mefienţă.
După ce a încurajat baroniada de partid, ar fi trebuit oprit la poartă de orice televiziune serioasă. Iar după ce a anunţat că pe vremea maturizării lui publicistice nu se lucra cu ghilimele, s-ar fi cuvenit ca Academia Română să-l trimită înapoi la gimnaziu.
Când colo, nu se întâmplă nimic din toate astea. Moderatorii îi surâd onctuos, i se adresează flauşat şi nu mai ştiu cum să-l invite în emisiuni.
Politicienii îl recuperează vesel şi chiar îi propun coalizări (sigur, încheierea unei alianţe cu ALDE Călin Popescu-Tăriceanu echivalează cu un glonţ în tâmplă, dar, nu-i aşa?, gestul contează).
Lumea a uitat de Victor Ponta cel de acum cinci ani, la fel cum a uitat de un alt cavaler al dreptăţii, Sorin Grindeanu, apărut şi el cu ceva vreme în urmă, pe un cal la fel de alb şi asumând aceeaşi postură de cruciat al binelui. Iar oamenii uită. Sau rabdă. Sau acceptă.
Nu se mai revoltă nimeni că Victor Ponta dă lecţii la televizor după ce ne-a făcut de râs în Europa. Nu mai închide nimeni televizorul când îl vede îndemnând la cumpătare după ce, pe vremea când era în funcţie, spunea, cu o insolenţă greu de egalat, „din câte ştiu, doamna Merkel nu votează în România”.
Nu-l mai bombăne niciun şofer sub a cărui maşină a crăpat bucata de autostradă de dincolo de Sibiu, făcută la repezeală din raţiuni electorale şi în dispreţul specialiştilor cu mâinile în cap.
Singura şansă e să fure cineva herghelia cailor albi.
