Presiunea grupurile de interese influente și lipsa de apetit a publicului față de orice măsuri care să-i afecteze veniturile, indiferent de argumentele aduse, fac acest lucru extrem de improbabil.
Cu Franța aflată în pragul falimentului regele Ludovic al XVI-lea, care avea să moară ghilotinat în 1793, a încercat prin ultimii săi miniștri de finanțe, Turgot, Calonne și Jacques Necker, să promoveze reforme fiscale radicale prin introducerea unor impozite asupra clerului și nobilimii, care nu plăteau nici un fel de taxe. Nu a reușit, în fața opoziției acerbe a acestora.
Așa s-a ajuns la Revoluția Franceză din 1789, cu rezultatul știut. O primă lecție e aceea că atunci cînd te atingi de privilegiile unor categorii influente din societate șansele de reușită sunt aproape nule indiferent de retorica și promisiunile din spațiul public.
O altă lecție, a cărei validitate a fost confirmată constant în ultimele trei decenii, este aceea că sunt tot șanse nule ca liderii sindicali implicați în negocieri cu guvernanții să accepte legarea salarizării de criterii de performanță, de exemplu în educație, pentru că asta i-ar face extrem de nepopulari în rîndul membrilor de sindicat.
Confruntat cu un deficit de peste 37 miliarde lei pe primele 6 luni din acest an, după ce România a înregistrat al treilea cel mai mare deficit bugetar între țările europene, de 5,9% din PIB (datele se referă la o perioadă de 12 luni, de la finalul primului trimestru din 2022 pînă la cel din 2023) guvernul este angrenat într-un adevărat balet politic. Pe de o parte, PNL și PSD evaluează fiecare impactul electoral al unor potențiale noi reglementări fiscale, pe de alta se lovește de rezistența unor influente structuri sindicale și grupuri de interese.
Scurse pe surse (voit sau nu) diferitele propuneri stîrnesc, previzibil, proteste vehemente din zona fiecărei categorii vizate. După cum bine știm și de prin alte părți, am văzut ce s-a întîmplat recent în Franța, mai toată lumea salută în teorie reformele cu condiția ca acestea să nu ajungă pe terenul propriu.
Protestul de la Finanțe, un minister cu 24 de mii de angajați, este ilustrativ pentru întregul sector bugetar. Oamenii nu vor nici disponibilizări și nici tăierea sporurilor. Nici măcar tăierea celor 200 de mii de posturi vacante pentru că asta ar implica automat dispariția unor posturi de conducere, precum șefii de birouri. În unele cazuri au dreptate, cu siguranță sunt sectoare care au probleme serioase de personal, însă sectorul bugetar este supradimensionat în ansamblu, mai ales în condițiile în care în teorie (dar nu și în practică) digitalizarea ar fi trebuit să permită creșteri semnificative de eficiență.
România are în prezent în jur de 1,28 milioane de angajați în sectorul bugetar, dintre care două treimi sunt în administrația publică centrală (820 de mii) și cea locală (462 de mii). În ansamblu angajații din sectorul public reprezintă 22,3% din totalul acestora din întreaga țară. Nu suntem în fruntea clasamentului european din acest punct de vedere (în Suedia, de pildă, procentul este de 29%, în timp ce Estonia și Croația sunt, cu 23%, practic în aceeași categorie) însă trebuie totuși să precizăm că țări ca Germania (cu 11%) sau Olanda (cu 12%), cu economii performante, deci cu o capacitate semnificativ mai mare de alimentare a bugetului, stau mult mai bine. În Statele Unite ponderea este de 17,5%.
Problema este în altă parte. Mai ales prin demersurile PSD am asistat în ultimul deceniu la un adevărat festival de creșteri salariale în multe zone ale sectorului bugetar, din considerente evident electorale. Creșteri semnificative au fost la cheltuielile de asistență socială, care au ajuns la aproape 100 miliarde lei (o creștere de 11% față de 2022) și la cheltuielile de personal, care au depășit 63 miliarde lei (o creștere de 8% față de 2022).
În același timp, de-a lungul anilor au apărut o mulțime de sporuri. Unele au o anumită logică, de exemplu voucherele de vacanță au și rolul de a sprijini turismul autohton. Altele par însă ridicole, precum sporul de condiții vătămătoare pentru personalul din birouri.
E adevărat, nici din acest punct de vedere nu suntem o excepție. Sindicate puternice au impus adesea și în Occident tot felul de sporuri care au fost menținute adesea de o manieră hilară chiar cînd nu mai era nici un fel de justificare pentru ele. De pildă în Franța, în administrația Căilor Ferate încă exista cu cîțiva ani în urmă un spor special introdus în perioada în care locomotivele mergeau cu cărbuni deși nu mai existau de mult astfel de locomotive. Tot acolo, se inventase pentru cei din birouri un „spor pentru lipsa de sporuri”. De altfel și la Bruxelles, zecile de mii de funcționari, oricum bine plătiți, se bucură de o mulțime de alte beneficii suplimentare.
Dacă e să revenim la România s-a ajuns în situația nefirească ca salariile medii pentru sectorul public să fie cu aproape 30% mai mari decît cele din mediul privat. Există evident un serios impact financiar. Cu 37% România se află primul loc în UE în ceea ce privește ponderea costurilor salariale din sectorul publică în ansamblul bugetului. Spre comparație media în UE este de 24%, în Germania 16% iar în Ungaria 20%. În afară de asta a apărut, inevitabil, un alt impact negativ, cel puțin la fel de important, fuga angajaților din zona privată către stat, ceea ce a provocat distorsiuni majore pe piața muncii.
Acum cînd sunt nevoiți să găsească soluții pentru a se încadra în ținta de deficit guvernanții sunt în vădită dificultate. Sigur, cel mai simplu pare a fi să umbli la taxe și să oprești acordarea unor facilități precum cele din sectorul de construcții, agricultură și IT. Mugur Isărescu și alți finanțiști spun că nu poți menține la nesfîrșit aceste facilități și în teorie au probabil dreptate.
Însă în actualele condiții, de exemplu în construcții, cu numeroase proiecte de infrastructură și cu creșteri masive de costuri pentru materii prime și materiale care au dus la destule renunțări la proiecte, este oare momentul potrivit? Pe de altă parte, experiența din alte țări ne arată că în general creșterile de taxe nu aduc bani în plus la buget. Duc la falimente, disponibilizări cu șomeri care ajung în grija statului sau creșterea pieței la negru sau gris.
Nemaivorbind de faptul că în viitor prevederile introduse de Green Deal-ul impus de la Bruxelles riscă să devină sufocante pentru mediul de afaceri autohton. De exemplu, prin obligațiile asumate prin PNRR și dacă ne uităm și la recomandările Băncii Mondiale „pentru reducerea emisiilor” guvernul ar trebui să crească prețul la benzină cu 50%, la motorină cu 62% (cu impact teribil pentru transporturi și agricultură) și la gaze naturale cu 32%.
Pe termen scurt, dar cu efecte negative majore pe termen lung, e mai simplu să te îndrepți către sectorul privat decît către cel public deși, logic, în această ultimă direcție ar trebui acționat cu prioritate. Cum spunea cineva „firmele nu ies în stradă”. În principiu e de la sine înțeles că ar trebui o reformă amplă a sistemului bugetar. La fel cum, discutăm asta aproape non-stop, ar trebui revizuit din temelii sistemul de pensii speciale sau ar trebui să încasăm mai mult de la multinaționale.
În ultimul caz mai toate marile corporații de retail (Carrefour, Metro, Auchan, Selgros, Flanco, Altex, etc) a căror cifră cumulată de afaceri depășește 10 miliarde de euro, au profituri impozabile mai mici de 3% (impozitul maxim pentru microintreprinderi!). Dar dincolo de asta ce este de reproșat guvernărilor succesive este că nu au avut nici un fel de strategii coerente de sprijin pentru mediul de afaceri.
Alte țări, precum Austria sau Germania, prin camere de comerț și prin alte pîrghii, fac asta deși companiile de acolo sunt sensibil mai puternice și mai bine finanțate ca la noi.
Discursul pro-reformist, așa cum îl vedem acum la USR sau AUR, funcționează bine doar în opoziție sau în studiourile de televiziune. Cînd trebuie să fie luate efectiv astfel de decizii lucrurile devin extrem de dificile. Explicația simplă, cea mai populară, este că „nu se vrea”, că partidele își protejează clientela politică. Este doar în parte adevărat. În realitate lucrurile sunt mai complicate. De aceea reforme precum cea administrativă, cea a aparatului bugetar sau a pensiilor speciale, ca să luăm doar cîteva exemple, se lovesc de dificultăți aproape insurmontabile. Mai ales într-o democrație.
Iar vine este împărțită, nu poate fi pusă exclusiv pe seama clasei politice. Cu 200 de ani în urmă Alexander Fraser Tytler, scriitor, profesor de istorie scoțian, spunea că "o democrație nu poate exista ca formă permanentă de guvernare. Ea poate exista doar pînă cînd alegătorii descoperă că își pot vota pentru ei înșiși beneficii generoase din vistieria publică.
Din acel moment, majoritatea votează întotdeauna pentru candidații care promit cele mai multe cadouri din tezaurul public, rezultatul fiind că o democrație se prăbușește din cauza unei politici fiscale laxe, urmată întotdeauna de o dictatură”. Și chiar dacă verdictul lui Tytler privind democrația e probabil excesiv de pesimism e greu de crezut că promisiuni de restrîngeri bugetare sau de austeritate în perioada unor crize financiare ar putea fi o platformă electorală de succes.
În afară de asta e extrem de dificil să introduci reforme care să afecteze serios interesele unor grupuri relativ restrînse și influente precum magistrații, cei din serviciile secrete sau din marile corporații care au o mare capacitate de lobby, inclusiv prin intermediul țărilor lor (vezi cazul Austriei) nu doar în țară ci și, în cazul nostru, la Bruxelles. De aceea discutăm de multă vreme despre reforme, la fel ca personajele Vladimir și Estragon din piesa „Așteptîndu-l pe Godot” a lui Samuel Beckett, dar acestea acestea se încăpățînează să nu vină. Într-o lucrare celebră din 1965, „Legea acțiunilor colective”, Mancur Olson oferă explicația.
„O organizația tipică de acțiune colectivă din cadrul unei societăți va avea, dacă reprezintă doar un segment îngust al societății, un stimulent redus sau chiar inexistent pentru a face sacrificii semnificative în interesul societății; aceasta poate servi cel mai bine interesele membrilor săi încercînd să acapareze o parte cît mai mare din beneficii pentru ei”. Iar cînd aceste structuri posedă pîrghii de putere redutabile, precum magistrații (între altele prin Curtea Supremă sau Curtea Constituțională) sau financiare (marile corporații prin grupurile de lobby de la Bruxelles sau Washington) ele se opun cu succes oricăror inițiative care le-ar leza privilegiile.
De unde și tărăgănările guvernamentale și confuzia momentului. Oricum e greu de crezut că vom asista la inițiative radicale și curajoase. Doar la o serie de cîrpeli în combinație cu încercări de a obține unele păsuiri de la Bruxelles. Însă pe termen mediu și lung suntem într-un blocaj structural. „Vrem o țară ca afară”, vrem servicii publice de calitate”, declara recent Mugur Isărescu.
„Însă dacă aduni toate astea ajungi la cereri de mai mult de 40% din PIB și vrem să le acoperim cu 27% din venituri? Treabă grea.”
Iar de partea cealaltă, trebuie să plecăm de premiza evidentă că oamenii nu sunt în general deschiși la argumente, oricît de solide ar fi acestea, atunci cînd le sunt afectate interesele. În principiu toată lumea știe că banii nu cresc în copaci dar în final ajungem la logica Conului Leonida din piesa lui Caragiale care, la mirarea legitimă a consoartei sale, coana Efimița, „dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?” a dat un răspuns memorabil care pare să fie valabil și astăzi: „Treaba statului, d-le, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...”.
