Dinamo și „tradiția” - o necesară clarificare

DE Ovidiu Nahoi | Actualizat: 01.06.2022 - 10:58

De când cu retrogradarea celor de la Dinamo,  presa sportivă deplânge alunecarea în liga secundă a unui ”club de tradiție”. Fără îndoială, de-a lungul a 74 de ani, Dinamo a câștigat numeroase trofee, are 18 campionate și 13 cupe naționale.

SHARE

A ajuns în semifinalele Cupei Campionilor, în 1984 ( când a fost eliminată de FC Liverpool, echipă considerată imbatabilă la acea oră) și a doua oară în semifinalele Cupei Cupelor, în 1990, eliminată de Anderlecht ( în fața căreia, totuși, se putea mai mult). Cu excepția ultimului deceniu, Dinamo a fost un adversar de temut în fotbalul din România. Dar înseamnă toate acestea ”tradiție”?

Oare rezultatele sportive conferă automat ”tradiție”? Aici ar fi multe de discutat.

Circulă pe rețelele sociale o fotografie foarte relevantă pentru această discuție: Corneliu Coposu, lider istoric al PNȚCD, purtând un fanion al Universității Cluj, alături de Sorin Bagiu și Dan Anca, foști jucători și conducători ai echipei alb-negre.

Citește și: PROIECT Cresc salariile în ministere: secretar stat, director: plus 2.500 lei/lună. Manager - 1.900

Fotografia a apărut pe contul lui Ionuț Gherasim, unul dintre tinerii emuli politici ai Seniorului de la începutul anilor 1990, fost șef de cabinet al acestuia și președinte al Fundației Corneliu Coposu.

Aflăm, de asemenea, tot de la Ionuț Gherasim, că Seniorul era suporter al ”U” Cluj pentru că o considera ”singura echipă din România creată în urma unui act istoric”. Este vorba despre înființarea universității românești, în 1919, moment care coincide și cu fondarea clubului sportiv.

”U” (care a retrogradat-o pe Dinamo...)  nu a câștigat campionatul niciodată și are în vitrină o singură Cupă a României. Dar are ”tradiție”. Iar istoria mutării echipei la Sibiu, alături de întreaga Universitate, din cauza Dictatului de la Viena, este cu adevărat fabuloasă.

Citește și: Guvernul a promis majorarea tichetelor de masă și a uitat repede. Budăi: „E abia prima zi din iunie”

Poveștile și mesajul public pe care le poartă cluburile îi atrag pe oameni în aceeași măsură – sau chiar în mai mare măsură – decât rezultatele.

În definitiv, te poți îndrăgosti de o poveste, nu de o statistică.

Rapid, Petrolul, Timișoara ( cu toate zbaterile și răzvrătirile ei, inclusiv fotbalistice) înseamnă tradiție. ”U” Craiova, apariție mai recentă în fotbalul românesc și astăzi ruptă în două ( dar asta e o altă poveste...) și-a câștigat deja tradiția, odată ce a devenit reper pentru o întreagă regiune, nu doar pentru un oraș.

Oamenii iubesc astfel de cluburi ( și altele, neenumerate aici) nu neapărat pentru ceea ce câștigă ci pentru ceea reprezintă. Și pentru că oamenii chiar se simt reprezentați de aceste povești și simboluri.

Cât despre Dinamo, povestea sa este prea plină de momente sumbre pentru a putea vorbi despre ”tradiție”.

Dacă ”U” Cluj își leagă numele de proiectul politic al emancipării românilor din Transilvania, după secole de asuprire, Dinamo ( alături de ”surata” Steaua) poartă stigmatul comunizării României. Iar aceste lucruri trebuie spuse răspicat.

Rezultatele sportive notabile obținute de-a lungul timpului nu pot acoperi această realitate. Și în niciun caz nu reprezintă o compensație de ordin moral.

Dinamo și Steaua au fost fondate, direct în prima divizie, ca simboluri ale noii orânduiri impuse de ocupanții sovietici, în 1947 și 1948. Cu toate avantajele de rigoare, adesea transformate în abuzuri.

Paradoxal, Dinamo a retrogradat pentru prima dată fără să fi promovat vreodată.

În timp ce Steaua ( admițând că echipa Armatei e cea adevărată) a promovat, de nevoie, din ligile inferioare până într-a doua, de unde nu mai are voie să urce. Dar măcar a refăcut, cu decenii întârziere, drumul pe care în mod normal ar fi trebuit să-l parcurgă de la fondare.

Respinse la început de publicul bucureștean, Dinamo și Steaua  și-au câștigat în timp susținători datorită rezultatelor (evident) dar și pe fondul populării capitalei cu tot mai mulți oameni din provincie.

Mulți dintre ei nu simțeau vreo legătură cu cluburile ”istorice” - dintre care mai rămăseseră Rapid și Sportul Studențesc. Și nici cu mai tânăra Progresul, grupare devenită repede un simbol al păturii foarte subțiri a micilor funcționari și meseriași independenți și a fostei mici burghezii bucureștene (atâta câtă mai rămăsese în viață sau în afara închisorilor, după anii marii terori bolșevice).

Dacă această alipire, dată de satisfacția facilă dată de statistici și de nevoia asumării unei noi identități urbane poate fi numită ”tradiție”, atunci comentatorii o pot numi astfel.

Personal, cred că nu poate fi vorba despre așa ceva.

Urmărește-ne pe Google News

Comentarii


© 2022 NEWS INTERNATIONAL S.A.