Nici nu avea cum, câtă vreme subtilitatea şi Victor Ponta n-au fost niciodată prieteni. Ponta a fost şi a rămas genul de om care oscilează între glumiţa puberală şi grosolănia de periferie, „fă, Doina“.
Asta când nu fură şi nu comite abuzuri. (În traducere, când nu plagiază şi nu desfiinţează comisiile care confirmă plagiatul.) Plăcerea de-a jigni a lui Victor Ponta, cu sau fără rafinamente de autobază, e însoţită uneori de puseuri calomniatoare.
Ludovic Orban nu e singurul care a gustat din preparatele lui chef Victor. Înaintea lui, Nicuşor Dan a avut parte de un tratament comparabil, când Victor Ponta a postat pe Facebook textul următor: [„Nicuşor Dan] are obiceiul să înceapă procese şi să renunţe la ele dacă primeşte ceva consistent – ca să nu pierdem timpul, îl întreb şi eu: skol’ko, tovarisci Nicuşor?“.
Însă nu mojicia acestui „North-Korean wannabe“ cu ziua de naştere serbată pe stadion e de mirare, ci faptul că scena politică încă îl acceptă.
Sigur, asta spune ceva şi despre scenă. Numai că, în momentul când nimereşti alături de un hoţ, reflexul e să te dai mai încolo. Ca să te ştii în siguranţă. Victor Ponta a plagiat. Adică a furat.
Când a fost întrebat ce şi cum, a scăldat-o. A început cu „pe vremea când am scris eu lucrarea, ghilimelele aveau alt regim“ şi a sfârşit cu „dacă se va dovedi că am plagiat, mă voi retrage“. Plagiatul a fost dovedit, dar retrasă a fost, scriam adineauri, comisia doveditoare.
Într-o ironie dintre cele pe care viaţa le presară peste tot, furtul a fost însoţit de minciună, după ce făptaşul avusese grijă să declare cândva: „Bunicul meu, care a fost preot, m-a învăţat să nu mint şi să nu fur“. Ce păcat că orzul pedagogic a fost risipit cu atâta largheţe pe o gâscă tupeistă.
Nici patetismul de film indian al lui Ludovic Orban n-a făcut impresie bună, fără discuţie. Însă afirmaţiile lui au fost logice: dacă ai atât de multă încredere în medicii români şi eşti atât de pornit împotriva spitalelor private, de ce te-ai operat în afara României, într-un spital privat?
Acestei intervenţii Victor Ponta i-a răspuns cu pumnul sub centură, conform obiceiului: „Un singur lucru, dragă Ludovic! Să ştii că eu m-am operat la picior, nu am fost la o cură de dezalcoolizare“. E o atitudine de dispreţ fără rost.
Chiar dacă cel vizat ar fi alcoolic, o vizită la o clinică de specialitate e ceva normal. Omul în cauză recunoaşte că are o problemă şi vrea s-o trateze.
Lumea filmului şi a sportului e plină de foşti clienţi ai acestor clinici. Anthony Hopkins e doar unul dintre numele trecute în registrele de evidenţe, spre a nu mai spune de perechea de aur Peter O’Toole - Richard Burton, pe lângă care actorii români prieteni cu paharul ar face azi figură de abstinenţi.
Fotbalul englez, la rândul lui, musteşte de alcoolici care au căutat remedii în clinici, găsindu-le sau nu:
Paul Merson, Tony Adams (care a înfiinţat o instituţie de acest tip), Paul Gascoigne etc.
Dacă ar exista în România şi clinici ale bunului-simţ, Victor Ponta ar merita un abonament cu servicii complete. Şi n-ar fi singurul. L-ar putea însoţi o parte dintre fideli.
Deplasarea s-ar face cu un autocar dintre cele care au adus lumea pe stadion la chermeza „made in Phenian“.
Pe fiecare loc ar exista o pereche de căşti însoţită de o ofertă diversă. Victor Ponta, bunăoară, ar putea auzi în buclă omagiul pseudopoetului Mircea Cosma, fostul preşedinte al CJ Prahova: „Victor, o galaxie română-n devenire, / Răsare-n universul zidit pe răstigniri, / Pe temelie veche, de piatră şi jertfire, / El reînalţă o ţară a vechilor români“.
