Și nici o pedeapsă, oricât de dură, nu îl va opri pe un criminal să își ducă la capăt abominabila faptă.
Iată, în țara spre care toți ne uităm cu admirație și pe care vrem să o imităm până la milimetru, au avut loc trei crime în masă în numai opt zile din iulie și august, acestea completând sinistrul bilanț de 250 de atacuri armate care au avut loc anul acesta în SUA.
Drama Alexandrei din Caracal ne-a întristat pe toți. Trebuie să fii lipsit de omenie să nu te întristeze până la a ți se opri respirația faptul că o tânără de 15 ani își pierde viața prea repede și nedrept din cauza unui ticălos care nu a fost oprit la timp.
Dar drama Alexandrei din Caracal ne-a șocat pe toți mai mult decât altele anterioare și din cauza incredibilei lipsei de umanitate tocmai a celor direct implicați în salvarea adolescentei.
La Colectiv am văzut, ca și acum, o combinație letală de incompetență și lipsă de suflet a unor indivizi precum Victor Ponta, Nicolae Bănicioiu, Raed Arafat sau Gabriel Oprea, vinovații moral pentru cei 65 de tineri morți și pentru cei cu cicatrice pe viață.
Dar senzația de abandon și de singurătate – puternică și atunci – a fost atenuată de faptul că nu aveam nici o așteptare de la acei indivizi, de la politicienii care ne-au condus în ultimii 30 de ani, în general.
Am dobândit un fel de imunitate la jegul acestor oameni, dar atunci, la Colectiv, am asistat la o solidaritate incredibilă din partea doctorilor, a salvatorilor, a societății, în general.
Acum, însă, ne-a șocat să vedem că nu doar politicienii sunt inumani și incompetenți, ci și cei aproape de noi, cei dintre noi, cei care sunt puși să ne salveze și să ne ajute.
Dintr-o dată, oglinda s-a întors spre noi și ne-am dat seama că suntem mai siniștri ca societate decât oricum credeam.
Ni s-a confirmat, oficial, că problemele nu sunt doar la politicienii pe care ne-am obișnuit să îi înjurăm și asupra cărora ne descărcăm toatele relele, ci și la noi, și la oamenii de la care așteptăm ajutor.
Nu doar la cei pe care-i vedem departe, la televizor, pe care-i considerăm doar carcase goale de conținut, ci și la cei de care ne lovim pe stradă.
S-a dat deoparte, de tot, covorul de pe mizeria pe care o tot ascundeam de proprii ochi. Acum se vede clar, fără amăgirile din trecut, tot ce e mai urât din România și, deși știam cu toții că așa e, acum nu mai putem nega.
Dar ce vom face de acum încolo? Vom mătura gunoiul și îl vom arunca cu adevărat sau vom pune iar covorul la loc, după ce ne va fi trecut șocul și vom continua să ne amăgim până când altcineva dintre noi va muri?
