Tabula Peutingeriana, singura hartă rutieră a Imperiului Roman ce a supraviețuit. Are aproape 7 metri lungime
Tabula Peutingeriana este singura hartă rutieră a Imperiului Roman ce a supraviețuit până la noi. De fapt, este vorba de o copie realizată prin secolele XII-XIII, originalul fiind făcut în secolul IV. Harta este o mărturie a uriașei infrastructuri rutiere construite de romani.
Pe 26 noiembrie 2007, Biblioteca Națională a Austriei a făcut ceva ce se întâmplă foarte rar: a scos Tabula Peutingeriana din vitrina cu temperatură și umiditate controlate și a permis publicului să o vadă timp de câteva ore.
Din cauza fragilității sale extreme, pergamentul a fost expus la Viena o singură zi, cu ocazia includerii sale în Registrul Memoria Lumii al UNESCO.
În mod normal, documentul este păstrat la întuneric, deoarece reacționează foarte prost la lumină. Nu este nici o operă de artă convențională, nici o carte.
Este vorba de un sul de pergament lung de aproape șapte metri și cu o lățime de puțin peste 30 de centimetri, care, de mai bine de cinci sute de ani, reprezintă principala noastră fereastră către modul în care romanii își reprezentau propria rețea de drumuri.
Harta e păstrată la Biblioteca Națională a Austriei din Viena
Documentul păstrat astăzi la Österreichische Nationalbibliothek, catalogat sub numărul Cod. 324, este alcătuit din unsprezece segmente de pergament cusute între ele.
Lungimea totală este cuprinsă între 3,4 și 6,74 metri, deși alte surse descriu sulul ca având 6,82 metri lungime și 34 de centimetri lățime, scrie labrujulaverde.com.
Diferența de câțiva centimetri este neimportantă. Ceea ce contează este disproporția: o hartă extrem de lungă și foarte îngustă, care nu seamănă deloc cu ceea ce înțelegem astăzi prin cartografie.
Inițial existau douăsprezece segmente, însă primul, care reprezenta Spania, Portugalia și partea de vest a Insulelor Britanice, s-a pierdut.
În 1898, filologul german Konrad Miller a încercat să reconstruiască fragmentul lipsă folosind alte surse. Versiunea sa rămâne, desigur, o ipoteză și nu poate fi considerată originalul.
Copia pe care o avem astăzi datează din jurul anului 1494, când umanistul Conrad Celtis a descoperit documentul într-o bibliotecă din Worms.
Citește și: Șarpele Glykon descoperit la Constanța, zeul inventat de un profet fals. De ce este sculptura unică în lume?
Ulterior, Celtis i l-a oferit prietenului său Konrad Peutinger, un anticar și consilier al orașului Augsburg. Peutinger este cel care i-a dat numele sub care o cunoaștem astăzi.
El a obținut și un decret imperial pentru publicarea hărții în 1507. Totuși, anumite părți nu au fost tipărite decât mai târziu: în 1591, de Jan Moretus la Anvers, și în 1598, de Marcus Welser și Abraham Ortelius.
Familia Peutinger a păstrat sulul până în 1714, când acesta a fost vândut și a început să circule printre elitele Europei Centrale.
A fost cumpărat de prințul Eugene de Savoia, iar după moartea sa, în 1737, a intrat în Biblioteca Imperială a curții habsburgice. Din 1738 se află la Viena.
Există însă un detaliu esențial: pergamentul de la Viena nu este originalul, ci o copie.
Specialiștii sunt în general de acord că aceasta a fost realizată la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea de un călugăr, probabil din zona Colmar, în Alsacia.
Indiciul îl reprezintă cunoștințele foarte precise pe care copistul le demonstrează despre Munții Vosgi și Pădurea Neagră.
Adevărata problemă este să aflăm după ce original a fost realizată această copie și când datează acel original.
Prezența Constantinopolului, refondat drept „Noua Romă” în anul 330, obligă specialiștii să plaseze prototipul undeva după secolul al IV-lea.
Unii cercetători, printre care Richard Talbert, propun un interval mai precis, între anii 335 și 366.
Argumentul se bazează pe un detaliu curios: numai trei orașe sunt reprezentate pe hartă prin personificări și monumente identificabile.
E vorba de Roma, cu o porțiune din Calea Triumfală care duce spre Bazilica Sfântul Petru; Constantinopolul, cu Coloana lui Constantin; și Antiohia, cu Templul lui Apollo din Dafne și izvorul său.
Construcția Bazilicii Sfântul Petru a început între anii 326 și 333, iar Antiohia nu a devenit un centru major al Orientului Roman decât la mijlocul secolului al IV-lea. Aceste trei detalii oferă, astfel, un fel de „dată-limită” pentru original.
Alți autori preferă să plaseze prototipul în vremea împăratului Dioclețian (284-305), iar unii îl numesc chiar Tabula Theodosiana, datorită legăturii presupuse cu dinastia lui Teodosiu (379-395).
Harta originală, probabil făcută în secolul al IV-lea
Până astăzi nu există un consens clar cu privire la momentul exact în care a fost realizată harta pierdută care a servit drept model și nici
Există chiar o ipoteză mai veche și mai ambițioasă, potrivit căreia originea ultimă a Tabulei ar trebui căutată la Marcus Vipsanius Agrippa, ginerele și omul de încredere al lui Octavian Augustus.
Se spune că Agrippa ar fi comandat realizarea unei hărți a lumii, gravată în piatră și expusă în Porticus Vipsania, în Campus Agrippae, la Roma, în apropiere de Ara Pacis.
Conform acestei interpretări, Tabula pe care o cunoaștem astăzi ar fi ultima verigă dintr-un lanț foarte lung de copii, început în epoca lui Augustus.
Este o ipoteză seducătoare, deoarece leagă documentul de însăși nașterea Imperiului Roman. Dar este și foarte greu de demonstrat, întrucât nu s-a păstrat nicio urmă materială a presupusei hărți de piatră realizate sub Agrippa.
Ceea ce știm cu precizie este amploarea informațiilor pe care le conține. Harta se întinde de la Insulele Britanice până în India, traversând Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu.
Ea înregistrează 555 de orașe și aproximativ 3.500 de alte denumiri de locuri, precum și râuri, munți, păduri, deșerturi și mări.
Distanțele dintre așezări sunt marcate sistematic, dar unitățile de măsură diferă în funcție de regiune: leghe în Galia, mila romană în restul teritoriilor imperiale, stadionul grecesc în Peloponez, parasanga în Persia și mila indiană în India.
Acest detaliu dezvăluie, la rândul său, că harta s-a format prin acumularea unor itinerare regionale, mai degrabă decât ca un proiect cartografic unitar conceput de la început.
Nici culorile nu sunt pur decorative. Pergamentul fără pigment reprezintă uscatul, liniile negre marchează granițele, verdele închis indică mările, râurile și lacurile, iar roșul evidențiază principalele drumuri.
Orașele obișnuite sunt reprezentate prin simbolul a două turnuri, unite sau separate de o poartă.
Roma, Constantinopolul și Antiohia beneficiază însă de un tratament special și sunt reprezentate prin figuri așezate pe tron.
Deasupra Romei se află o figură încoronată, cu glob, scut și suliță. Constantinopolul este reprezentat printr-o femeie înarmată, aflată lângă Coloana lui Constantin. Iar deasupra Antiohiei apare Tyche, personificarea orașului, lângă Templul lui Apollo.
Diferența dintre precizia funcțională și deformarea geografică a teritoriilor alimentează o dezbatere veche: ar trebui oare să numim Tabula Peutingeriana o hartă sau, mai corect, un „itinerar ilustrat”?
Documentul nu încearcă să reprezinte forma reală a teritoriilor.
Italia, de exemplu, ocupă cinci dintre cele douăsprezece segmente originale și beneficiază de un nivel de detaliu disproporționat față de restul Imperiului.
În ansamblu, harta se întinde atât de mult de la vest la est încât seamănă mai degrabă cu o panglică decât cu un continent.
Citește și: De ce se spune că ”banii n-au miros”? Expresia îi aparține împăratului care a ridicat Colosseumul roman
Cei care consideră că este, de fapt, un simplu itinerar subliniază faptul că romanii nu foloseau ceva asemănător unei hărți moderne.
Călătorii se bazau mai degrabă pe liste de opriri și distanțe, iar Tabula ar fi pur și simplu o reprezentare vizuală a acestor liste.
Richard Talbert are însă o altă opinie.
El argumentează că documentul conține prea multe informații cartografice autentice — dispunerea relativă a mărilor, a lanțurilor muntoase și a granițelor — pentru a putea fi redus la o simplă diagramă de traseu.
Tabula Peutingeriana a fost inclusă în Registrul Memoria Lumii al UNESCO în 2007, chiar în anul în care Biblioteca Națională a Austriei a organizat acea expoziție excepțională de o singură zi.
Dosarul de nominalizare o descrie drept singura reprezentare păstrată a sistemului rutier al cursus publicus, sistemul de transport public al Imperiului Roman.
Mai mult, documentul continuă să fie util și astăzi pentru identificarea vestigiilor arheologice ale drumurilor și așezărilor romane.
Un detaliu interesant este că manuscrisul nu are Ierusalimul drept centru al compoziției, așa cum se întâmpla frecvent în cartografia medievală târzie.
În schimb, centrul este Roma, lucru care întărește ideea că modelul original este anterior copiei care a ajuns până la noi.
Cine a realizat însă originalul? A existat un singur prototip sau mai multe versiuni actualizate succesiv? Și în ce măsură mai putem numi documentul o „hartă”, din moment ce renunță deliberat la scară și la forma reală a teritoriilor?
Aceste întrebări continuă să îi preocupe pe specialiști, de la primii editori ai documentului, în secolul al XVI-lea, până la cercetătorii de astăzi, precum Talbert. Deocamdată, nu există un răspuns unanim.
