De unde vine expresia „ciuma lui Caragea”? Din multele nenorociri care s-au abătut asupra acestei țări, una dintre ele a rămas în istorie sub forma unei sintagme ce desemnează, în general, o urgie, o năpastă uriașă căzută pe capul țării, poporului sau al unei persoane. Nenorocirea a venit odată cu sosirea în București a unui nou domnitor fanariot.
De unde vine expresia „ciuma lui Caragea”? Câți oameni au murit în București?
Multe nenorociri și dezastre naturale s-au abătut asupra Țării Românești și a Bucureștiului de-a lungul timpului.
Dar una dintre cele care au rămas în memoria colectivă a dus chiar la nașterea unei expresii: „ciuma lui Caragea”.
Scrierile și documentele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât cea izbucnită în primul an de domniei fanariotului Ioan Gheorhge Caragea, cunoscut și drept Caragea Vodă.
Citește și: Lovitura de stat de care nu se vorbește. Ce s-a petrecut în Moldova în 1866? Rolul Rusiei
Acesta a preluat tronul Țării Românești în august 1812, firește, cu binecuvântarea Înaltei Porți și a ajuns în București de la Constantinopol, abia spre finalul lui decembrie, însoțit de o întreaga suită de otomani.
Era chiar anul în care ciuma făcea ravagii în fosta capitală a Imperiului Bizantin și se pare că ea a fost adusă pe meleagurile noastre chiar de unii dintre însoțitorii noului domn.
Așa se face că primele cazuri de ciumă au fost semnalate printre aceștia, chir în prima noapte în București a noului domn.
Cumplita boală căreia îi scăpai doar prin norocul - rar - de a-i rezista, altfel fiind mortală, s-a extins, așa încât în luna decembrie a aceluiași an a izbucnit epidemia.
Una dintre cele mai dezastruoase din istoria noastră, până la cea de gripă spaniolă din Primul Război Mondial.
Ca auspiciile începerii domniei să fie și mai nefavorabile, tot în decembrie, în noaptea de 21-22 decembrie, un incendiu uriaș a devastat Curtea Nouă, constuită la 1776 de Alexandru Ipsilanti, pentru a înlocui decăzuta Curte Veche. De atunci, acesteia i s-a spus și Curtea Arsă.
Citește și: Cine a fost domnitorul român care și-a făcut calul boier? Se plimba cu o trăsură trasă de cerbi
„Ciuma lui Caragea" a fost cumplită, iar în cursul ei au murit peste jumătate din cei 130.000 de locuitori ai oraşului, conform politici.weebly.com.
Pe de altă parte, renumitul bacteriolog Victor Babeș afirma în lucrarea „Șapte conferinte publice, apărută în 1900, că epidemia de ciumă bubonică a făcut peste 30.000 de victime, doar în București, la o populație de 80.000 de locuitori.
Caragea Vodă, domn al Țării Românești între 1812-1818 - Foto: Arhiva
Dar, revenind la ciumă, aceasta s-a răspândit rapid în orașul ce începea să devină tot mai apăsat, mai înspăimântat de ceea ce-l aștepta.
„Molima se întinde cu repeziciune, casă după casă este prinsă, Bucureștiul este pustiit, iar fugarii cari aveau ciuma intrată în hainele lor, duc năprăznicia și țăranilor de la țară”, scria I. Weinberg, în „Bucureștii și vremurile de odinioară”, potrivit upit.ro.
Cât a durat molima?
Atmosfera din capitala Țării Românești devenea tot mai lugubră, mai sinistră, spectrul morții plutind deasupra capului orișicui. O descriere teribilă face Ion Ghica, în scrisorile sale către Vasile Alecandri, apărute în volumul „Opere I”, publicat în 1967.
„Deasupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care ardea în curțile boierești, și orașul răsuna de urletul jalnic al câinilor rămași fără stăpân.
La fiecare poartă era câte o șandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor, pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâine, de carne și de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet.
Cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrențe rupte de la ciumați, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toți erau dintre acei care zăcuseră de câte două, trei ori de acea grozavă epidemie”, nota Ghica.
De altfel, problema acestor ciocli a devenit, curând, una majoră. Aceștia proveneau, mai ales, din rândul oamenilor fără căpătâi, dar care avuseseră bafta să supraviețuiască bolii. Cum ajunseseră aproape stăpâni peste urbe, aceștia s-au dedat la nenumărate jafuri, fără nicio frică de vreo pedeapsă.
De frica cioclilor deprinși cu furtul, familiile negustorilor îmbolnăviți de ciumă îi ascundeau sau mituiau agenții sanitari să tacă, iar în situația în care bolnavii mureau, erau îngropați în pivnițe.
În cazul în care se afla însă că exista un bolnav de ciumă printre cei ai casei, erau ridicați toți, duși în lazarete și toată averea lor era împărțită între cioclii ce îi ridicaseră.
Citește și: Cine a fost cel mai bătrân domnitor din Țările Române? Era analfabet și tatăl unui mare cărturar
După ce Caragea a aflat de abuzurile cioclilor, a implementat imediat un fel de serviciu de sănătate, care a primit numele de Comisia Sanitară.
Dar unele situații ce se creau erau comice, dacă n-ar fi fost vorba de o imensă tragedie sanitară și umană. Un episod revelator îl povestește același Ion Ghica.
„Membrii comisiei îi prezentau lui Caragea în fiecare seară rapoartele de peste zi, dintre care unul a rămas clasic: „am ridicat azi de pe la casele lor 23 de morți, din cari am îngropat 22, iar al 23-lea s-a sculat, a sărit din car și a luat-o la fugă pe câmpie”, scria acesta.
Bucureștiul s-a golit în scurtă vreme de lume, mai ales că mulți locuitori au fugit din oraș de teama bolii. Domnitorul cu familia s-a mutat la adăpostul zidurilor Mănăstirii Cotroceni, aflată în plină pădure, la acea vreme, și unde aerul era mult mai curat, fără miasmele date de mulțimea de morți.
Rapoartele consemnau câte 50 de morți pe zi, dar realitatea era că existau, de fapt, și peste 300 de decedați în doar 24 de ore.
În toamna anului 1813, după aproape un an de chin, epidemia de ciumă chiar s-a intensificat, astfel că, de frica ei, nu numai populația fugea din oraș, dar și doctorii responsabili de tratarea celor bolnavi.
Drept rezultat, Caragea a dat un pitac (n.r. - decret domnesc) în data de 24 septembrie, prin care ordona oprirea lefilor doftorilor fugiți.
Epidemia a luat sfârșit odată cu primăvara anului 1814, cronicarul Dionisie Eclesiarhul făcând referire la acest moment în „Cronograful Ţerei Rumaneşti”.
„La leatul 1814, în zilele acestui domn (n.r. - Ioan Gheorghe Caragea), s’a întâmplat boala ciumii, şi în earnă au început a muri oamenii aici în Craiova, însă nu prea mulţi, dar de frica morţii au fugit toţi în toate părţile şi s’a spart oraşul, rămânând casele pustii, numai cioclii şi craii podurilor le cerceta, mai vârtos pimniţile cu buțile le lua seama, iar în Bucureşti a murit mulţame de norod, acolo era bucuria cea mai mare a cioclilor şi a crailor după uliţe.
Şi preste Dunăre nenumărat norod de oameni au murit, de au rămas oraşe şi sate de tot pustii, şi până în primăvară pela Aprilie s’a milostivit cel ce pururea este milostiv, Dumnezeu, de a poruncit boalei năprasnice de a încetat a nu mai muri”, consemna cronicarul, potrivit upit.ro.
Dezastrul provocat de epidemie a rămas în memoria oamenilor, astfel că, chiar și peste veacuri, ne raportăm la „ciuma lui Caragea”, când ne referim la orice urgie care se abate asupra noastră.
