Cum luptau românii cu ciuma la 1824? 5 rețete contra bolii. Preparatul care se găsește și azi costă 60 de lei
Ciuma la 1824 era pentru români o adevărată sperietoare, după ce epidemia din 1813-1814, din vremea lui Caragea Vodă, decimase populația Bucureștiului. De aceea, și în Țările Române, la fel ca în Occident, au apărut rețete pentru remedii căcora astăzi le-am spune „băbești”.
Ciuma a făcut ravagii în multe rânduri în Țările Române de-a lungul perioadei medievale.
Primele mențiuni datează încă din 1443, episoadele de epidemie apărând periodic, de câteva ori pe secol.
Cea mai gravă manifestare a bolii a fost așa-numita „Ciumă a lui Caragea”, din 1813-1814, când Bucureștiul, dar și Țara Românească au pierdut aproape o treime din locuitori.
„Ciuma lui Caragea”, cea mai gravă epidemie cu necruțătoarea boală din Țările Române
După spaima trăită de majoritatea locuitorilor Țării Românești odată cu „Ciuma lui Caragea”, au apărut și primele rețete contra cumplitei boli publicate în primele cărți medicale din spațiul românesc.
Asta n-a împiedicat molima să reapară nu după multă vreme. Ultimul focar major și ultimele cazuri documentate pe teritoriul țării noastre au avut loc în timpul epidemiei din anii 1828–1830.
Din fericire, de atunci, românii au fost feriți de „Moartea Neagră”, dar la acea vreme spaima încă era prezentă.
Cauza ciumei era bacteria Yersinia pestis, care exista la rozătoare, de obicei la șoareci, dar acest fapt nu era cunoscut de oamenii din perioada medievală, având în vedere că a fost descoperit în 1894.
Înainte de acest an, ciumei i se atribuiau în general cauze de natură supranaturală – furia lui Dumnezeu, făcătura diavolului, alinierea planetelor – și, rezultând din acestea, „aerul prost” sau un dezechilibru al „umorilor” din corp, care mențineau corpul sănătos dacă se aflau în echilibru.
Din moment ce nimeni nu știa ce anume cauzează această boală, nu exista posibilitatea de a găsi un leac, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe oameni să-l caute pe baza cunoștințelor medicale de atunci, care proveneau în general de la antici, precum și din credințele religioase, folclor, fitoterapie și superstiții.
Potrivit lucrărilor doctorului roman Galen (130-210 d.Hr.), baza medicinei medievale era în principal teoria umorilor – confrom căreia cele patru elemente, pământului, apa, aerul și focul corespundeau cu fluidele corporale: bila galbenă (foc), sângele (aer), flegma (apă), bila neagră (pământ), iar fiecare „umoare” era asociată cu o culoare, un anumit gust, un tip de temperament și cu un anotimp al anului.
De-a lungul timpului, oamenii au folosit mai multe tratamente „naturiste” contra ciumei, dat fiind că nu-i cunoșteau nici cauza și nici nu aveau posibilitatea fabricării de medicamente.
Astfel, atât populația din Vestul Europei, cât și cea din Țările Române apelau la aceste rețete improvizate, rugându-se să aibă vreo eficiență.
Rețeta de la 1824 folosea flori de trandafir și rozmarin nemțesc
O rețetă ce azi ni se pare stranie a fost publicată în 1824, la Bucureşti, în lucrarea „Mijloace şi leacuri de ocrotirea ciumii, alcătuite şi întocmite spre ajutorul şi folosul neamului românesc”, sub semnătura „doftorului poliţiei Bucureştilor”, Piscupescul St. V. (Manega).
Iată cum descria el reţeta contra ciumei cu ingredientele sale cu tot, potrivit medichub.ro:
„Foi de flori de trandafir, frunză de izmă de grădină, de jaleş, de rozmarin nemţesc, cuişoare pisate, din toate câte 5 dramuri, grăunţi de enuperi pisate, cu o oca de oţet tare şi ales de vin – să stea 4-5 zile.
Citește și: În ce oraș a apărut prima farmacie din România? Cum arătau rețetele pentru ciumă și tuse seacă?
Să se ude nările nasului, răspunsul urechilor, genele ochilor, mâinile şi obrazul, barba şi mustăţile şi părul capului neacoperit”.
În Occident, era faimos ca tratament „Oțetul celor patru hoți”
În Occident, în perioada medievală au fost folosite alte rețete în lupta contra ciumei, toate refectând nivelul medicinei și al cunoștințelor medicale de atunci.
Rețeta Vicary cerea sacrificarea un pui sănătos
Unul dintre cele mai faimoase leacuri în Occident era „Rețeta Vicary”, numită după doctorul englez Thomas Vicary, care a propus-o pentru prima dată.
Se lua un pui sănătos și i se jumulea spatele; această parte din puiul viu se aplica apoi pe nodulii umflați ai persoanei bolnave și puiul era legat de aceștia.
Atunci când acesta manifesta semne de boală, se credea că absoarbe boala din om.
Acesta era apoi înlăturat, spălat și fixat la loc și acest proces continua până când puiul sau pacientul mureau.
Rețeta cu pudră de smaralde pisate
Un alt remediu era băutul sau mâncatul unei cantități mici de smaralde pisate. Doctorul zdrobea smaraldele cu un mojar și un pistil și apoi îi administra pacientului această pudră fină amestecată în mâncare sau apă.
Cei care nu își permiteau să consume smaralde beau arsenic sau mercur, care îi omora mai repede decât o făcea ciuma.
Rețeta „Oțetului celor patru hoți”
Una dintre cele mai cunoscute poțiuni medievale era Four Thieves Vinegar („Oțetul celor patru hoți”), o combinație de cidru, oțet sau vin cu condimente precum salvie, cuișoare, rozmarin și pelin (printre altele) despre care se credea că era o protecție puternică împotriva ciumei.
Se crede că a fost creat și folosit de către patru hoți care au fost capabili de a jefui casele celor suferinzi și mormintele celor morți, deoarece băutura îi făcea imuni la ciumă, potrivit worldhistory.org.
Citește și: Cine a fost domnitorul care a fugit cu toată vistieria țării? A murit la 90 de ani
Four Thieves Vinegar este produs și folosit chiar și în zilele noastre în practicarea medicinei homeopate ca agent antibacterian; dar nimeni nu mai susține că poate vindeca ciuma. El poate fi cumpărat online la prețuri ce variază între 48-62 de lei.
Teriacul, rețeta celor bogați
Cea mai faimoasă poțiune în rândul celor bogați era teriacul, despre care se menționează că „era foarte dificil de preparat; rețetele conțineau de obicei mai mult de optzeci de ingrediente și cantități semnificative de opiu”.
Ingredientele erau zdrobite până când deveneau o pastă care era amestecată cu sirop și consumată după nevoi. Exact care erau ingredientele și de ce funcționau este totuși neclar.
Teriacul în stare lichidă era de obicei numit melasă, dar se pare că putea fi aplicat și sub formă de pastă.
Până la urmă, aplicarea carantinei, a distanțării sociale, așa cum o numim astăzi, precum și apariția antibioticelor, au dus la tratarea științitică și eficare a bolii care n-a mai lovit Europa de 80 de ani, iar România chiar de aproape 200 de ani.
