Senatorul susține că aceștia sunt „liniștiți“ cu medicamente ca să fie „cuminți“, iar sistemul se laudă cu centrele de plasament modernizate „în beneficiul unor firme“.
Newsweek România: Ați vorbit cu peste 200 de copii pentru acest raport. Care este impresia generală cu care ați rămas? Afirmația șocantă a unuia dintre ei, că sunt condamnați să moară, oglindește felul în care gândesc cei mai mulți?
Vlad Alexandrescu: Toți mi-au cerut ajutorul când am vorbit cu ei; unii, în mod explicit, mi-au zis „ajutați-mă“,
„duceți mai departe acest mesaj“, în vreme ce alții sunt într-o opacitate a nădejdii, cred că nu se va face niciodată nimic, sunt resemnați și spun: „Degeaba, oricine ar veni aici, nu se va schimba nimic.
Noi rămânem între aceste ziduri, cu aceleași probleme, nu se va schimba nimic pentru noi“. E cutremurător să vezi că la 12, 14, 16 ani niște copii pot să spună asta - la vârsta la care lumea este infinită pentru un copil, iar luna de pe cer ar trebui să fie aproape, atunci să ți se spună că nu se poate schimba nimic.
La unul din cele 17 centre vizitate ați arătat în raport că jumătate dintre copiii din centru lipseau.
Da, nu erau acolo de săptămâni întregi, iar centrul nu făcea nimic. Deci ai în plasament 17 copii cu dizabilități - așa-zis cu dizabilități -, pentru că unele erau fictive, îți fug jumătate și tu continui să raportezi aceeași rație de hrană, de medicamente, deci centrul încasa banii, nu anunța că acei copii dispăreau cu săptămânile.
Copiii plecau la o stână din apropiere, unde nu știu exact ce se petrecea, putem doar presupune – de exemplu, că putea să fie o rețea de prostituție infantilă. Păi tu, centru pentru copii cu dizabilități, nu te îngrijorezi că ți-au dispărut copiii? Sunt minori, beneficiază de o protecție a statului.
Ați vorbit în carte și despre practica izolatorului, pe care v-au povestit-o mai mulți copii – cum sunt închiși în camere fără geamuri, pentru că nu au fost „cuminți“. Cum explică situația șefii de centre? De ce recurg la asemenea metode?
Da, la Ghimbav, în județul Brașov. Nu există. Nu recunosc: „Nu s-a întâmplat la noi“. Dar copiii povestesc asta. Copiii au dreptate, evident, și mărturiile lor erau confirmate de colegi ai lor, care au spus că și ei au trăit asta. Între șeful de centru și copii, îi cred în general pe copii, deși șeful de centru a spus că copiii cerșesc atenție și să nu-i ascult. Dacă nu-i ascult pe copii, înseamnă că nu mai există martori. Cine sunt martorii? Asistentul medical și educatorul? În anumite situații, ei sunt chiar personalul represiv, care intervine pentru a-i „potoli“.
Cum vi se pare faptul că DGASPC-urile nu țin niciun fel de evidență cu ceea ce se întâmplă cu cei circa 3.000 de copii care părăsesc anual sistemul?
O lipsă totală de răspundere asupra acestor copii. Nu poți să pui un diagnostic asupra întregului sistem, câtă vreme nu cunoști care este outcome-ul, succesul ieșirii din sistem.
Tu trebuie să ai o imagine foarte clară asupra a ceea ce au devenit acești copii, cel puțin trei ani după ce au părăsit acest sistem, trebuie să vezi mai departe de cei 18 ani, să vezi dacă ceea ce ai făcut tu cu ei timp de 18 ani a produs efecte. Și trebuie să fii sigur că se integrează în societate.
Și dacă nu se integrează, să-i ajuți, pentru că ei sunt în continuare dependenți de un sistem pe care îl părăsesc brusc. Mai ales, trebuie să intervii ținând cont de eșecul tânărului și, ținând cont de acest eșec, trebuie să schimbi ceva în interiorul sistemului, cât mai este timp pentru copii, începând de la cea mai fragedă copilărie. Există o fragilitate psihică care apare din tulburarea de atașament, care se dezvoltă în primele luni de viață.
Aceste lucruri declanșează depresii, sinucideri, mai târziu, o mefiență față de societate, atașament fără discernământ. Din lipsa normală de atenție și atașament, ei se pot atașa de niște oameni care poate le vor răul sau să-i folosească ca pe niște intrumente de făcut bani. Asta nu se poate rezolva decât cu o atenție foarte mare acordată fiecărui copil. Copilul trebuie pus în centrul sistemului.
Citește și: Uciși din grija statului. 362 de copii au murit în grija statului, în cinci ani
Poveștile copiilor abandonați a doua oară
Una dintre concluziile pe care le-ați avut în raport se referă la „debirocratizarea răului“. Considerați că aceasta ar fi metoda prin care sistemul ar putea fi reformat?
Debirocratizarea răului este, în primul rând, necesitatea de a elimina obstacolele administrative din calea dezvoltării firești a unui copil. De pildă, atunci când îți vine indicația ca unui copil să-i fie administrate neuroleptice, să fie psihiatrizat masiv sau trimis în învățământul special, iar tu, centru, vezi că acest copil este normal, este prezent în conversația cu tine, te înțelegi cu el și, din pricina acelei ștampile, tu hotărăști mai departe pentru el să îl „parchezi“ într-o formă de reducere, de izolare de societate.
Din păcate, este un fenomen pe care l-am întâlnit în tot sistemul de protecție. Debirocratizarea răului ar însemna să vedem mai sus de aceste ștampile, să vedem ce nevoi reale au acești copii. Nu banii sunt cei care lipsesc în acest sistem, sistemul beneficiază cam de 1,5 la sută din PIB. Sunt foarte mulți bani în sistem, tocmai din această cauză au venit tot felul de servicii adiacente și de firme care „sug“ acești bani. Birocratizarea este una dintre probleme, pentru că ascunde de ochii vigilenți ai oamenilor nevoile reale ale copiilor.
Citește și: VIDEO Raport cutremurător despre copiii aflaţi în grija statului
Credeți că demersul dvs. va zgudui ceva în sistem? Vedem că, totuși, de 30 de ani, sistemul nu s-a schimbat din temelii.
Eu mi-am urmat datoria mea de senator, aflat în serviciul cetățenilor. Cetățeni sunt și acești copii și, conform Convenției Drepturilor Copilului, copiii au nevoie să fie ascultați. Eu n-am vrut altceva decât să devin vocea lor, o voce cu discernământ, care a încercat să evalueze sistemul.
Mai departe, cred că dacă noi, ca societate, nu ne autosesizăm în urma acestui raport, înseamnă că nu se poate schimba nimic în România. În anii 1990-2000, a fost baroneasa Emma Nicholson, care a venit și a zis: „Domnilor, aceste lucruri nu mai pot continua. România nu va intra în UE până nu va rezolva această problemă“. A fost o formă de presiune foarte dură asupra României. Acum nu mai suntem în situația să vină cineva de afară să ne spună; suntem destul de „mari“, de „adulți“ și de responsabili ca să ne putem face propria noastră gospodărie. Să ne administrăm țara așa cum ne dorim să fie.
Avem modele de bune practici din alte țări, știm cum se pot organiza lucrurile, problema este dacă vrem s-o facem, dacă acceptăm că aceste lucruri există. E o problemă de acceptare, de recunoaștere și de bunăvoință. Încă o dată: nu e o problemă de resurse.
Și mai este și privirea copiilor, care pe mine mă urmărește. M-a urmărit în tot acest timp. Copii care sunt niște victime. Și este foarte greu să suporți privirea unei victime, atunci când știi că are dreptate.
Citește și: România, un dezastru social
Cine sunt copiii instituționalizați
➤ 53.393 de copii în sistemul de protecție
➤ 36.080 de copii în grija serviciilor de tip familial (asistență maternală, rude);
➤ 17.313 copii în centre rezidențiale;
➤ 8.941 de copii cu dizabilități, din care 5.244 de copii cu diagnostic neuropsihiatric (2018); 603 copii internați în spitale de psihiatrie (în 2017);
➤ 3.678 de copii din centre învață în școli speciale;
➤ 3.150 de copii declarați adoptabili;
➤ 50 de copii abuzați în sistemul de protecție, 49 de copii abuzați în școlile speciale; în total, 16 copii abuzați sexual;
➤ 97 de mame minore (date 2014);
➤ 621 de copii în cele patru centre de detenție pentru minori (date via Autoritatea Penitenciarelor, Ministerul Justiției a transmis numărul de 255 de copii);
➤ 362 de copii instituționalizați au murit în ultimii cinci ani (date DGASPC-uri, via Newsweek România).
Sursa: Raport „Copiii lui Irod”, 2018
