Abandonat la naștere, Andrei a crescut de când se știe la orfelinat și a ajuns din Sighetu Marmației tocmai în județul Ilfov, unde, la 19 ani, sistemul i-a dat drumul în lumea largă, pentru că împlinise vârsta când, teoretic, se putea descurca pe cont propriu. Însă Andrei avea HIV, hepatită și tulburare de personalitate, iar traiul pe străzi și înnoptatul din centru în centru nu au făcut decât să-i agraveze bolile, așa încât anul trecut a luat spitalele la rând, căutând un loc în care să stea mai mult de o săptămână. Așa l-a cunoscut pe Vișinel Bălan, activist și consilier al senatorul USR Vlad Alexandrescu, care, la rândul său, și-a trăit copilăria în orfelinat și acum încearcă să îi ajute pe alți tineri instituționalizați.
„Eu am crezut că m-ați abandonat“
Am discutat pentru prima oară cu Andrei când era în spital. Vorbea molcom, pe un ton grav, era abătut și își găsea cu greu cuvintele. Nu știa unde se va duce, ăsta era gândul care îl consuma de trei ani. Anul trecut, pe la sfârșitul iernii, Andrei cerșea la Aviatorilor și trăia în condiții mizere, pe stradă. Dormea noaptea prin adăposturi și mânca doar când avea ce. Într-o zi, a ajuns la spitalul Sfântul Stelian și cineva l-a sunat pe Vișinel Bălan, prezentându-i cazul.
CITEȘTE ȘI: Uciși din grija statului. În urma lui Vasile, 11 ani, a rămas doar fotografie ștearsă
Așa s-au cunoscut Andrei și „domnu’ Vișinel“ și a început pelerinajul lor de un an pe la mai toate spitalele din Capitală, apoi prin țară. De la Sfântul Stelian, la centrul Metropolis, la Poliție, la Matei Balș, la Concordia, la Obregia, la Ploiești, la Oradea, la Cluj, la Satu Mare, la Călărași.
După ieșirea din sistem, Andrei a locuit o vreme la bunica lui, însă femeii i-a luat foc casa. Mama lui și-a refăcut viața după ce l-a abandonat, iar loc pentru Andrei nu mai era. Tatăl lui n-a mai vrut să audă de el, după ce s-a îmbolnăvit de HIV. O vreme a stat în azilele de bătrâni, unde muncea ca infirmier. Apoi, după ce boala s-a agravat, iar el a rămas pe străzi, a ajuns să doarmă chiar și în camerele de așteptare ale spitalelor din București. Îl mai scoteau paznicii afară, dar, dacă i se făcea rău, știa că va fi tratat.
CITEȘTE ȘI:Uciși din grija statului. Melek putea fi salvată: „Mamă, eu m-am săturat de absolut tot!“
„Domnu’ Vișinel, eu am crezut că m-ați abandonat“, acestea sunt cuvintele care l-au marcat pe activist după întâlnirea cu Andrei, la spital. Vișinel îl lăsase în cabinet, pentru un consult, și s-a dus să-și ia o cafea. Andrei a ieșit și, când nu l-a văzut nicăieri, a intrat în panică, crezând că a fost abandonat din nou. Atunci a înțeles Vișinel ce traumă ascunde Andrei în spatele zâmbetului amărui din colțul gurii.
S-a apucat să-i facă un dosar social, pentru ca Andrei să obțină o pensie și bani pentru tratament. Cel mai mare șoc a fost când a luat legătura cu Protecția Copilului Ilfov, de unde i s-a spus: „«Haideți, domnu’ Vișinel, nu puteți să îi salvați pe toți! Asta este, o să mai fie unul care moare!». Mi-au mai spus că i-a încetat măsura de protecție, pe motiv că a împlinit vârsta de 18 ani, că nu avea bolile astea când era în centru“.
---
Newsweek România: Este Andrei un caz emblematic pentru situația copiilor care ies din sistem?
Vișinel Bălan: Da. Andrei e un caz de succes, pentru că încă nu a murit. Pentru sistem, faptul că Andrei încă trăiește este o problemă. Că, dacă murea, se pierdea cazul - asta e important pentru ei. În momentul când un tânăr eșuat trăiește și tu te ocupi de investigarea lui, reprezinți o problemă pentru sistem. De-asta e revolta mea împotriva sistemului: că a distrus mii de suflete.
---
CITEȘTE ȘI: Uciși din grija statului. Statistica deceselor, dosită de autorități
După mai multe încercări eșuate de a locui în centre ale ONG-urilor, dar și mai multe internări în spital, Andrei a încercat să se sinucidă. Nu se putea adapta și nu mai vedea nici o ieșire pentru situația lui. Mie mi-a spus scurt: „N-am mai avut ce face cu viața asta“. S-a aruncat în Dâmbovița și a fost salvat chiar înainte să se înece, de niște polițiști.
Pentru că i se făcea rău și leșina pe stradă, Andrei a ajuns de multe ori în spital, însă nimeni nu îl ținea mai mult de momentul în care își revenea. Salvarea a venit de la un spital din Cluj, unde asistentul social i-a făcut dosarul medical și l-a ajutat pe Andrei să obțină tratamentul și o pensie de 1.400 lei. Din vara anului trecut, până în februarie, Andrei a locuit într-un centru al Hopes and Homes for Children (HHC), un alt ONG care îi ajută pe tinerii care ies din sistem dezorientați.
Andrei a terminat zece clase și un an a lucrat ca infirmier în azile pentru bătrâni. E o meserie care îi place, se simte legat de vârstnici, pentru că, mi-a spus el, i-a lipsit familia. Visul lui cel mai mare este să muncească în America, iar când se întoarce să pună bazele unui centru pentru îngrijirea celor în vârstă, într-un cadru idilic, la țară. Să devină asistent medical și să aibă un loc al lui, de unde să nu-l dea nimeni afară niciodată.
Aripi frânte
L-am întâlnit pe Andrei în București, la începutul primăverii, chiar înainte să plece la Călărași. Acolo găsise un post de infirmier, la un cămin pentru vârstnici. Era entuziasmat, gândindu-se că va îmbrăca din nou uniforma albă. Pe drumul spre microbuzul care îl ducea la Călărași, cărându-și cele două geamantane cu lucruri și acvariul cu pești mici și portocalii, a tresărit când a văzut un bătrân cerșind, la intrarea unui mall. S-a oprit și a scos napolitanele pe care le avea pentru drum, singura lui mâncare, și i le-a întins omului: „Îi e foame, nu vrea bani“, mi-a spus.
După numai o zi în Călărași, a fost dat afară din nou. Vișinel încearcă din nou să-i găsească un adăpost. Andrei nu știe unde va dormi la noapte.
DGASPC Ilfov nu a răspuns solicitărilor reporterului Newsweek România de a oferi un punct de vedere în cazul prezentat.
* Andrei nu este numele real al tânărului
2.600 de copii, viață la voia întâmplării
Peste 2.600 de copii au ieșit din sistemul de protecție a copilului anul trecut, iar autoritățile nu au habar ce se va întâmpla cu ei. Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului (ANPDCA) nu deține date la nivel central cu traseul tinerilor după ieșirea din centre, răspunzându-ne la această întrebare cu citate din legile care le ușurează viața angajatorilor care iau la muncă tineri instituționalizați și indicându-ne să ne adresăm direcțiilor locale.
ONG-urile din domeniu au arătat, însă, că mulți tineri ajung pe străzi sau în închisori, pentru că acolo au un acoperiș deasupra capului și trei mese pe zi, așa cum erau obișnuiți în sistem. Doar anul trecut, 40 de tineri între 14 și 21 de ani au ajuns în închisoare, cei mai mulți pentru furturi, dar și pentru crime și viol.
Copiii instituționalizați nu sunt pregătiți să fie autonomi, atunci când împlinesc 18 ani, a arătat experta Unicef Voichița Pop, una dintre autoarele celui mai amplu studiu despre sistemul de protecție, realizat în 2016. La ieșirea din grija statului, ei primesc aproximativ 1.000 lei, însă, neștiind să se descurce pe cont propriu, de multe ori, când se întorc în familie, cheltuiesc banii și apoi sunt dați afară din casă.
„Un curs de o săptămână nu face dintr-un copil o persoană independentă. Dacă tu, ca stat, ți-ai asumat rolul de părinte pentru copii, nu se poate să nu te asiguri să nu meargă toți copiii la liceu sau să nu absolve măcar învățământul obligatoriu, ca să fie competitivi pe piața muncii“, a explicat Voichița Pop.
România mai are 74 de centre mamut
În prezent, în cele 74 de centre de tip clasic mai trăiesc 2.985 de copii. Dintre acestea, 50 de centre se află în proces de închidere. Procesul de dezinstituționalizare durează între unul și doi ani, a arătat ANPDCA. De asemenea, instituția derulează un proiect finanțat din fonduri europene, prin care să asigure tranziția copiilor din centre în comunitate.
Doar 35 de controale în centrele de plasament, în 2017
În 2017, Corpul de Control al Autorității Naționale pentru Protecția Copilului a efectuat numai 35 de controale în centre și a descoperit că nu se asigură intervenții de specialitate în cazul copiilor cu dizabilități, iar personalul are „comportamente inacceptabile“, este insuficient, nu are pregătirea necesară pentru a-i ajuta pe copiii cu probleme de comportament, nu oferă condiții de locuit și de îngrijire corespunzătoare copiilor care locuiesc în centrele rezidențiale, iar numai opt asistenți maternali au fost cercetați pentru abuz asupra copiilor. În urma acestor controale, în 21 de cazuri au fost sesizate alte autorități, pentru încălcarea drepturilor copilului. Anul trecut, 87 de copii au murit în centrele de plasament, iar 5.485 de copii primeau tratament psihiatric.
CITEȘTE ȘI: Uciși din grija statului. 362 de copii au murit în grija statului, în cinci ani
Senatorul Alexandrescu: „Suntem chiar țara nimănui?“
„Am înlocuit lanțurile și sforile din orfelinatele anilor ‘90 cu pastilele psihiatrice, care să-i țină pe copii nemișcați, somnolenți, ca să le acopere traumele. Copiii sunt mutați ca niște valize în gară, de la un asistent maternal la altul, ca să nu se obișnuiască“, a rezumat senatorul USR Vlad Alexandrescu rezultatele controalelor sale în centrele de plasament.
De la sfârșitul anului trecut, Alexandrescu și echipa sa de consilieri au vizitat zeci de centre și căsuțe de tip familial și au trăit scene desprinse din romanele naturaliste: copii sedați ca să fie cuminți, cu dizabilități doar pe hârtie, pentru ca centrele să obțină mai mulți bani, trimiși la școli speciale, pentru că le este mai ușor îngrijitorilor. Copii luați de familii în asistență maternală doar pentru încasarea alocației de 600 lei pe lună, copii înfometați și bătuți. Mai mult, la câteva centre li s-au închis ușile în nas, iar la altele li s-a spus că nu pot vorbi cu copiii, spre binele ... lor.
„Șefii de centre se ascund în spatele unor hârtii, asta e cel mai înfiorător. În loc să urmărească copilul pe care îl au în grijă, ei se disimulează în spatele acestor hârtii. E o formulă celebră – banalitatea răului – când funcționarii ajung să nu vadă evidența omului, ascuzându-se în spatele unor hârtii, devine o banalitate. Este formula Hannei Arendt pentru Holocaust, dar mutatis mutandis, se poate spune că înRomânia are loc un genocid. Unei întregi categorii de copii i se răpește egalitatea de șanse, sunt condamnați la o viață mizerabilă sau chiar la moarte“, a arătat senatorul.
Senatorul USR Vlad Alexandrescu și consilierul său, Vișinel Bălan. FOTO: Asociația Vocea Copiilor Abandonați
„Victima este de vină“, a rezumat senatorul felul în care sistemul de protecție interacționează cu problemele copiilor. Această tendință a sistemului de a se autoproteja a remarcat-o și Ciprian Grădinaru, sociolog la organizația Salvați Copiii. El a arătat că salariile asistenților sociali sunt mici, că nu beneficiază de cursuri de formare în afara celor organizate de ONG-uri, iar abrutizarea angajaților din centre poate fi explicată chiar pe fondul muncii într-un mediu abuziv, ei rămânând în sistem din conformism. „Se fac că muncesc, ceilalți se fac că plătesc și o populație întreagă suferă. Până nu apar informațiile în spațiul public, pentru ei este mult mai comod să își rezolve problemele intern“, a explicat Ciprian Grădinaru.
„Noi suntem o hârtie pentru ei“
Peste 2.000 de tineri între 18 și 26 de ani trăiau în continuare în centrele de plasament, anul trecut. Legea le permite să mai rămână în sistem după împlinirea vârstei majoratului dacă își continuă studiile sau nu au posibilitatea revenirii în familie în doi ani de la împlinirea vârstei de 18 ani. O parte dintre ei își continuă studiile, dar Autoritatea pentru Protecția Copilului nu știe cu exactitate câți.
Cosmin, de 23 de ani, este unul dintre copiii care a trăit de la câteva luni într-un centru mamut, dar care a reușit să învingă condițiile vitrege ale sistemului și să termine o facultate, iar în această vară, un master în educație. În ciuda performanțelor școlare, Cosmin a locuit în ultimul an într-un centru de stat cu un contract de servicii sociale, după ce i-a fost ridicată măsura protecției când a plecat în vacanța de vară în Spania, la muncă. Acum, a ieșit din sistemul de protecție și locuiește la Bacău cu chirie, într-un apartament plătit de Hopes and Homes for Children. La jumătatea lui octombrie anul trecut, Cosmin ateriza pe aeroportul din Bacău și se gândea că mai are puțin și ajunge acasă, în noul centru pentru tineri în dificultate, și își începe ultimul an de masterat. „Când am ajuns, cei de acolo mi-au zis: «Stai un pic, că nu ai ce căuta aici, din câte știm, nu mai ești în sistem». M-am trezit pur și simplu în străzi, cu bagajul“.
Cosmin ține în mână cartea ”Împreună”, unde apare și povestea vieții lui, în cadrul conferinței organizate de asociația ”Vocea Copiilor Abandonați”.
Explicația? În perioada cât a fost plecat, i s-a ridicat măsura protecției, deși, conform legii, avea dreptul să rămână în sistem până la 26 de ani, dacă își continuă studiile. Cosmin mi-a povestit că i-a spus asistentului social că pleacă trei luni în Spania, să culeagă măsline, și că va locui la una dintre surorile lui.
Spre deosebire de mulți copii crescuți în centre, Cosmin nu vede numai tarele sistemului, deși a fost, ca toți ceilalți, bătut de copiii mai mari și îndopat cu medicamente psihiatrice, ca să fie cuminte: „Mama mea nu m-a putut ține și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut ocazia asta. Față de alții, nu mă plâng; am avut cazare, hrană și educație gratuită, pentru că eu, dacă aș fi stat acasă la părinții mei, n-aveam cum să ajung unde am ajuns cu studiile“.
Cosmin mai are încă șase frați, iar alți doi au crescut tot în sistem. Se referă de multe ori în discuțiile noastre la ei ca la colegii lui – pentru că sistemul aproape că anulează legăturile de familie. „De noi depinde dacă vrem să reuşim în viaţă sau nu, pentru că nu ai sprijin foarte tare psihologic sau sentimental din partea lor. Noi, ca beneficiari, suntem o hârtie; eu am avut voinţă şi modele în viaţă şi mi-am dorit să termin şcoala“.
Eșecul unui sistem
În studiul realizat de Unicef, ANPDCA și Banca Mondială, în 2016, mai mulți copii povestesc nonșalant că, în centru, se joacă „de-a închisoarea“, din cauza gratiilor pe care le văd în fiecare zi la ferestre. Pentru 55.000 de copii, acasă este în centrul de plasament sau la asistentul maternal.
În primele nouă luni ale anului trecut, au fost abandonați peste 600 de copii. Perioada medie petrecută de un copil în sistem este de șapte ani și jumătate. Puțin peste 3.100 dintre toți copiii sunt adoptabili, în vreme ce numărul familiilor care își doresc să ia acasă un copil din sistem este de 2.900.
Desen făcut de un copil care urma să fie despărțit de familia lui. SURSA: Studiu Unicef, ANPDCA și Banca Mondială, în 2016
Unul dintre motivele pentru care ceilalți 52.000 de copii nu vor crește într-o familie este că legea prevede, pe de-o parte, ca statul să facă tot posibilul să reintegreze copiii în familia naturală, iar, pe de alta, că aceste familii sunt, de obicei, sărace și nu-și permit să ia copilul acasă. Un caz particular îl reprezintă cei 9.311 de copii cu dizabilități. Ei sunt abandonați cel mai mult și au cele mai mari șanse să-și sfârșească zilele într-o instituție a statului. Pentru ei, legea nu prevede nici măcar ca de la naștere până la trei ani să locuiască la un asistent maternal în locul unui centru clasic.
CITEȘTE ȘI: Uciși din grija statului. De ce fug copiii din centrele de plasament
Două dintre marile probleme ale sistemului de protecție care contribuie la îngreunarea situației copiilor sunt că se lucrează cu un sistem vechi de monitorizare a cazurilor, pe care nu îl folosesc toate județele și care nu conține tot istoricul fiecărui copil, precum și lipsa de profesionalizare a angajaților. Mai ales în orașele mici sau comune, asistentul social de la primărie se ocupă și de alte operațiuni administrative, arată Unicef.
„Reintegrarea nu este posibilă din cauza lipsei de informații (din dosar, n.r.), dar și din cauză că nu există servicii disponibile pe plan local pe care familia să le poată accesa care să poată schimba cumva condiția care a generat separarea copilului. Apare un paradox: în dosar, soluția e reintegrarea copilului în familie, însă, în fapt, facem foarte puțin, pe alocuri mai nimic, ca să sprijinim familia să‑și schimbe condiția și statutul, ca să poată primi copilul înapoi“, a explicat Voichița Pop.
În replică, Protecția Copilului a transmis că lucrează la „identificarea sursei de finanțare din fonduri nerambursabile, pentru dezvoltarea unui sistem informatic care să răspundă actualelor prevederi legislative“. În viziunea experților, pentru a împiedica abandonul, statul ar trebui să dezvolte servicii la nivel comunitar, care să îi învețe pe oameni cum să își gospodărească banii și cum să își rezolve problemele din familie și să implementeze venitul minim de incluziune (măsură amânată de Guvern până în aprilie 2019).
