Ce nu trebuie să îi spui unui părinte căruia i-a murit copilul

DE Myra MacPherson | Actualizat: 26.04.2019 - 18:05

Plâng zilnic moartea fiicei mele adulte. Iată cum îi puteţi ajuta pe oamenii ca mine – şi poate pe voi înşivă.

SHARE

Fiica mea, Leah, l-a născut pe cel de-al treilea său copil şi, din senin, a fost diagnosticată ca având cancer de sân în stadiul 4. Era frumoasă şi amuzantă şi îşi iubea copiii şi pe soţul ei, Eric. Era producătoare câştigătoare de Emmy pentru ESPN şi avea un păr lung roşcat minunat.

Timp de doi ani, s-a luptat cu cancerul şi a scris un blog extrem de curajos care stă mărturie a umorului ei, pe care, în mod surprinzător, nu şi-l pierduse. Câteva mii de străini erau captivaţi de preţiosul dar al tăriei de caracter în faţa sorţii pe care îl oferea cititorilor săi.

A murit în 2010, la 43 de ani. Încă mai plâng mult şi mă gândesc zilnic la ea. Uneori, durerea mă copleşeşte.

Ţin minte cum o ţineam în braţe când era copil, cum o priveam apoi făcând roata pe plajă, îndurând cu acceptare părintească părul ras, vopsit în roz, din timpul adolescenţei punk trecătoare şi, un an mai târziu, cum am dus-o în Franţa unde urma să studieze.

Spiritul dinamic al lui Leah transpare din zâmbetele sale largi. Cu familia ei, după diagnostic; la 19 ani

Îmi amintesc că o priveam cum îşi ţinea de mână primul născut, o fată pe nume Teagan, ochii lui Leah fiind transfiguraţi de uimire, cum fuseseră şi ai mei când o ţinusem prima dată în braţe, cu trei decenii mai devreme.

Când bebeluşul Oliver s-a născut în iulie 2008, Teagan avea aproape 4 ani şi Wyatt nu împlinise încă 2. Eu locuiesc în Washington, D.C., iar Leah locuia în Dallas. „Două săptămâni nu trebuie să vii, mama“, mi-a spus. Ea şi soţul ei se puteau descurca cu toate, iar el îşi luase concediu.

Apoi a venit email-ul – era ceva în neregulă cu trombocitele. Apoi a mai venit unul – era ceva cu celulele albe. Am rămas blocată. Şi apoi mi-am rezervat un bilet de avion. Teste peste teste. Eram în cameră când a intrat doctorul.

Nu se juca cu cuvintele. Leah avea cancer în stadiu avansat. Leah şi cu mine ne-am uitat una la cealaltă, fără cuvinte. A dat un telefon. Eric a plecat de la serviciu şi a venit imediat la spital. Când a venit, am ieşit val-vârtej din cameră şi am vomitat.

Mă doare extrem de tare sufletul când scriu aceste rânduri. Pierderea unui copil „este o traumă care nu dispare“, spune Marsha Mailick, cercetător social la Universitatea din Wisconsin – Madison, care a studiat doliul. Dar, pentru o persoană în vârstă, atunci când moare un copil adult, apar provocări speciale, atât emoţionale, cât şi pragmatice, spune ea.

Cât despre mine, nimeni şi nimic nu mă putea pregăti pentru acest drum plin de singurătate, compus și din moartea celui de-al doilea soţ al meu, lovit şi ucis de o maşină cu patru ani înainte de moartea lui Leah. Încă îmi mai este extrem de dor de acest om minunat, stâlpul meu de susţinere, care a murit exact atunci când aveam extrem de mare nevoie să fie lângă mine.

Autorul și soțul Jack D. Gordon, sărbătorind nunta lui Leah cu Eric în 2004

A fost nevoie de toate aceste lucruri ca să înţeleg cum este durerea îngrozitoare: lovitura din stomac, valul ca de electricitate care te scutură, tremuratul din tot corpul, lacrimile care apar într-o clipită.

Leah a luptat până la capăt pentru copiii şi soţul ei.

Era neînfricată în nevoia ei de a-şi păstra speranţa. Niciun fel de consiliere nu te pregăteşte pentru a învăţa cum să te prefaci veselă când eşti cuprinsă de o frică îngrozitoare.

Am un oarecare sentiment de vinovăţie că nu am putut fi întotdeauna ce şi-a dorit. Ulterior, un prieten apropiat mi-a spus cât de mult ţinea Leah la cei din jurul ei. „Ştia cât de tare te va afecta dispariţia ei“, mi-a spus acel prieten. „Cred că uneori nu putea vorbi cu tine despre asta, fiindcă durerea şi experienţa ei de a fi o mamă [pe moarte] iar tu mama ei erau prea mult“.

În munca mea pentru azil, am fost suprinsă să aflu că unii părinţi în vârstă se simt decăzuţi din drepturi când, spre exemplu, simpatia şi sprijinul sunt concentrate pe soţul sau copiii care au supravieţuit. Eu am fost foarte norocoasă; ginerele meu, noua lui soţie şi familia lui s-au asigurat că nepoţii mei sunt prezenţi în viaţa mea.

Mulţi dintre cei care lucrează în domeniul suferinței par să aibă toate răspunsurile. Oamenii care „se agaţă“ sau îşi prelungesc durerea ar putea fi consideraţi ca tratând cu probleme complicate de pierdere sau ca având probleme nerezolvate cu decedatul. Dar eu am învăţat că toată durerea este complicată, mai ales dacă izvorâşte dintr-o dragoste adâncă sau o pierdere importantă.

Iar oamenii nu ar trebui judecaţi pe baza unui calendar. Cred că încercările de a determina în ce fel şi cât timp suferă oamenii nu sunt deloc de ajutor. Am scris la un moment dat că oamenii din ţara asta vor ca prietenii lor care suferă să „meargă mai departe“ fiindcă nu vor să se confrunte cu durerea celorlalţi. Se aşteaptă la o suferinţă trecătoare, ca şi cum prietenii lor ar putea-o depune la bancă ca să „revină la normalitate“, fără să realizeze că normalitatea nu va mai fi niciodată ca înainte. Am învăţat să ascult, indiferent cât de mult îi ia unui prieten să îşi exprime durerea, ştiind că sunt norocoasă să am prieteni şi familie care fac la fel pentru mine.

Aşa că „treci peste“ durere (de parcă ar fi o cursă cu obstacole peste care să sari), revino „la normal“ şi „durează“ sunt printre platitudinile pe care le urăsc – cele care mă înfurie la culme, chiar dacă ştiu că oamenii au intenţii bune. E mult mai bine să spui „Chestia asta e naşpa“ sau „Treci prin iad“. Sau un temperat dar folositor „Nici nu îmi imaginez prin ce treci“.

Acum, să trecem la platitudinile cu adevărat idioate. Prima dintre ele este, dacă vă vine să credeţi sau nu, ceea ce le spun oamenii părinţilor care au pierdut un copil adult: „E un noroc că l-ai sau ai avut-o pentru atât de mult timp“. Incredibil de crud.

Cea de-a doua este: „Nu e natural ca un copil să moară înaintea părintelui“. Aceasta pare în mod special direcţionată către părinţii în vârstă care deplâng pierderea unui copil adult, deja fragilizaţi de pierderile prietenilor sau ale membrilor familiei prin care au trecut şi care s-ar putea să trăiască singuri. Chiar dacă ar fi adevărată, e atât de prostească şi complet lipsită de orice alinare. Nici nu mai ţin minte de câte ori mi s-a spus lucrul acesta. Şi, de obicei, este rostit cu un aer de certitudine
insuportabilă.

Cum Dumnezeu ajută replica asta un părinte suferind? Să ţi se spună că faci parte dintr-un soi de minoritate a suferinzilor. Nu ajută! În plus, este extrem de falsă. Epidemia de opioide – procentul deceselor cauzate de opioide în rândul celor cu vârstele între 25 şi 64 de ani este cel mai mare înregistrat vreodată – face zilnic să plângă sute de noi părinţi în doliu, ca să nu menţionăm durerea părintească cauzată de sinucideri, accidente de maşină şi crime. Milioane de părinţi pe care lumea îi trece cu vederea îşi pierd copiii din cauza foametei şi a războaielor.

Şi atunci ce poate face un prieten bine intenţionat? La patru ani şi jumătate după moartea fiului ei adult, autoarea Paula Stephens s-a întâlnit cu alţi părinţi îndureraţi în cadrul unei şedinţe organizate de Prieteni Plini de Compasiune, o organizație dedicată sprijinului celor care au pierdut copii, nepoți sau frați. Într-un articol din Mind Body Green, îi sfătuiește pe ceilalți să „nu îi uite pe copiii noștri“. Doare atunci când prietenii care nu se simt comfortabil se îndepărtează. „Când îi rostesc numele sau retrăiesc amintiri, retrăiește-le cu mine, nu te îndepărta“, a scris Stephens.

Un alt pont folositor: „Acceptă faptul că nu ne poți repara“. Pierderea unui copil, la orice vârstă, „nu este ceva ce poți repara sau rezolva“, a mai notat Stephens. Termină cu platitudinile. Nu mai spune „a trecut suficient de mult... Apreciem sprijinul și dragostea voastră... dar durerea noastră nu o să dispară. Este ceva ce trebuie observat, recunoscut, acceptat“.

Și, poate cel mai important: „Dă-ți seama că ne luptăm zilnic cu fericirea“. Stephens, care moderează pagina de internet Crazy Good Grief, scrie: „Este o luptă permanentă de a echilibra durerea și sentimentul de vinovăție că i-ai supraviețuit copilului tău cu dorința de a trăi într-un fel care să-i onoreze memoria și timpul petrecut pe acest pământ“.

Voi adăuga niște lecții învățate pe pielea mea. Fratele care supraviețuiește, indiferent de vârsta lui, are nevoie de înțelegerea ta. Fiul meul, Michael, a fost minunat în asumarea rolului de singur copil grijuliu. Cu toate acestea, am învățat cât de dificil a fost pentru fiul meu și pentru mine să ne alinăm unul pe celălalt în privința lui Leah, deși putem vorbi despre aproape orice alt subiect.

A trebui să înțeleg că pentru unii, în special bărbați, este imposibil să vorbească despre pierderea suferită, deși pe mine m-a ajutat acest lucru teribil. Michael este cu 23 de luni mai mare decât Leah și legătura lor a fost una specială, în mare măsură un secret pentru mine. Acum îi este dificil până și să se uite la poze cu ei doi împreună. Înțeleg, dar trebuie să renunț la dorința mea maternă de a-l alina când am așa de puțin de oferit în afară de a-i respecta tăcerea.

Pentru mine, e important să fiu în permanență ocupată. Am început să îi ajut pe ceilalți, cât de puțin pot. Predau o zi pe săptămână citirea, în ședințe individuale, la o școală publică, de la grădiniță, până în clasa a doua. Învăț mai mult decât predau.

Treaba asta s-ar putea să îi șocheze pe unii, dar nu mi-au fost niciodată de niciun folos terapia, antidepresivele sau grupurile de supraviețuitori, deși le-am încercat pe toate. Nu m-a ajutat nici credința. Ca să fiu complet sinceră, o parte din furia mea face să‑mi fie imposibil să simt că un iubitor „cineva, undeva“ mi-ar fi putut lua fiica. Și nu neapărat mie, ci copiilor ei, pentru care ar fi fost o mamă minunată cu care ar fi împărțit atâtea.

Unul dintre cele mai bune antidoturi ale mele: compania femeilor mai tinere. Mi-am găsit alinarea în cele care sunt acum de vârsta pe care ar fi avut-o fiica mea (aproape 52 de ani), poate căutându-le subcon-știent. Unele i-au fost prietene. Împărtășim amintiri comune – vacanța aia aniversară doar cu fetele, la care nu a fost prezent niciun bărbat. Felul în care Leah strângea tot felul de vagabonzi – pisici, câini, oameni.

Le sugerez tuturor acelora care au pierdut un copil adult să îi caute pe prietenii cei mai apropiați ai copiilor lor și să prețuiască, așa cum o fac eu, faptul că să vorbești cu cineva despre ființa pe care o iubiți amândoi este o experiență purificatoare.

Myra MacPherson, jurnalistă timp îndelungat pentru „The Washington Post“ este autoare a cinci volume apreciate de critici, inclusiv „Long Time Passing: Vietnam and the Haunted Generation“/ „Multă vreme a trecut: Vietnam și generația bântuită“ și al premiatului „All Governments Lie: The Life and Times of Rebel Journalist I. F. Stone“/ „Toate guvernele mint: Viața și vremurile jurnalistului rebel I. F. Stone“. Acest fragment este adaptat din viitorul volum „Aging America: Coping with Loss, Dying, and Death in Later Life“/ „America îmbătrânită: Cum să faci față pierderilor și morții târziu în viață“, care va fi publicată de Fundația Hospice a Americii, din cadrul conducerii căreia MacPherson face parte.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.