De ce comunismul devine tot mai atractiv în Occident?

DE Alexandru Lăzescu | Actualizat: 22.11.2019 - 14:36

Proiectele politice promovate de democrații socialiști din America sau de Jeremy Corbyn în Marea Britanie ignoră impactul unor caracteristici fundamentale care definesc natura umană, ceea ce le face neviabile.

SHARE

Un avertisment al doamnei Margaret Thatcher care remarca faptul că „problema socialismului este că la un moment dat se termină banii altora“.

În timp ce China, în mod formal o republică populară condusă de un partid comunist, a abandonat în practică modelul economic comunist tradițional în favoarea unui capitalism corporatist cu statul în rol dominant, ceea ce a și făcut posibilă dezvoltarea sa explozivă din ultimele trei decenii, în lumea occidentală socialismul și chiar comunismul devin, pe an ce trece, tot mai atractive.

Un sondaj recent comandat YouGov, o reputată companie britanică de cercetare sociologică, de către „Victims of Communism Memorial Foundation“ (VOC), relevă că în Statele Unite mai bine de o treime din persoanele din segmentul Millennials, cele cuprinse în ecartul de vârstă 23-38 de ani, privesc favorabil comunismul și în proporție de 70 de procente ar vota un candidat socialist.

Și, în mare, lucrurile arată la fel și pentru cei și mai tineri, din gama de vârstă 16-22 de ani, așa numita Generație Z. În cazul Millennials, aproape unul din șase regretă dispariția Uniunii Sovietice și unul din cinci cred că „lumea ar fi mai bună dacă ar fi abolită proprietatea privată“.

Mai mult, asistăm la o creștere spectaculoasă a acestor procente chiar în raport cu anul 2018. În cazul percepției favorabile a comunismului, creșterea a fost de 8 procente. Și doar 57 de procente dintre Millennials consideră că Declarația de Independență garantează, mai bine decât Manifestul Partidului Comunist, libertatea și egalitatea.

În cazul PERCEPŢIEI FAVORABILE
a comunismului, creșterea
a fost de OPT PROCENTE

Acestor generații li se adresează falanga așa numiților „democrați socialiști“, ca Bernie Sanders, Alexandria Ocasio-Cortez sau Elisabeth Warren. Ei propun programe electorale de zeci de trilioane de dolari pentru Asistență Medicală Gratuită și în general o expansiune masivă a programelor de protecție socială.

De pildă, planul Elisabeth Warren presupune o alocare totală de fonduri în valoare de 52 de trilioane de dolari (20 de trilioane de dolari la nivel federal, restul fiind finanțat la nivelul statelor) în cursul următoarei decade.

Bernie Sanders este ceva mai modest, el are în vedere doar 32 de trilioane de dolari și, spre deosebire de Elisabeth Warren, recunoaște că pentru finanțarea acestuia vor trebuie crescute taxele.

Asta în condițiile în care datoria publică a atins în Statele Unite nivelul record de 22 de trilioane de dolari.

De altfel, programele respective sunt considerate nerealiste chiar de către alți democrați, care se întreabă cum va putea fi acoperită gaura financiară imensă pe care o produc bugetului Statelor Unite.

Chiar și analiștii care privesc cu simpatie acest gen de proiecte recunosc că, deși sunt poate posibile din punct de vedere tehnic, în plan politic provocările sunt imense, scrie publicația Politico.

Jeremy Corbyn

Fără a fi un mare expert în materie, nu poți să nu te întrebi cum ai putea aloca, așa cum susține Elisabeth Warren, peste 5 trilioane de dolari în fiecare an doar pentru cheltuielile pentru sănătate, adică 25% din PIB-ul Statelor Unite, care este în jur de 20 de trilioane de dolari, în condițiile în care întregul buget al țării este 36 de procente din PIB și în total cheltuielile sociale cumulate ajung la 3,8 trilioane de dolari?

Realitatea este că și programele sociale din Europa, pe care le dau de exemplu constant socialiștii democrați americani, devin pe an ce trece tot mai puțin sustenabile.

Din cauza factorilor demografici (o natalitate adesea negativă, ca în Germania, și o creștere spectaculoasă a duratei de viață), aceste politici nu mai pot continua multă vreme fără a fi ajustate, se ajunge la faliment în contextul unor deficite bugetare explodate.

Conform statisticilor OECD, primele 20 de poziții la acest capitol sunt ocupate de țări din Europa, în care în peste jumătate dintre ele nivelul cheltuielilor sociale depășește 25 procente din PIB. Campioane sunt Franța și Finlanda, care trec de 30 procente.

Spre comparație, Statele Unite și Australia alocă 19 procente, în timp ce într-o țară cu o economie de prim rang precum Coreea de Sud nivelul cheltuielilor sociale era în 2016 de doar 10,4 procente din PIB.

Este interesant de spus că în China, o țară teoretic comunistă, guvernul alocă doar 8 procente la acest capitol și se înregistrează unul dintre cele mai mari ecarturi între venituri din lume.

Numai că într-o democrație, mai ales atunci când populismul de stînga este în ofensivă, după cum a constatat Emmanul Macron în Franța în confruntarea sa cu mișcarea Vestelor Galbene, este o adevărată dinamită politică să vorbești despre o reformare radicală a actualului sistem de beneficii sociale.

Programele propuse de Warren sau Sanders în Statele Unite, sau de către Jeremy Corbyn în Marea Britanie, ne readuc în minte retorica comunistă din anii ’50, când mesajul de fond era luăm de la chiaburi și burghezi și dăm celor săraci.

Acestor generaţii li se adresează
falanga așa numiţilor „democraţi socialiști“,
ca Bernie Sanders, Alexandria Ocasio-Cortez
sau Elisabeth Warren

Și, într-adevăr, asta au făcut comuniștii câțiva ani, inclusiv prin confiscarea averilor chiaburilor, care de regulă erau oamenii cei mai harnici și mai activi de la sate, în beneficiul leneșilor, după care banii s-au terminat. După cum spunea Margaret Thatcher: „Problema socialismului este ca la un moment se termină banii altora!“. 

Respectivii fac trimitere la diverse studii bazate pe calcule utopice, pentru că pleacă de la premise false.

Presupun că, după ce începi să aplici impozite uriașe și să descurajezi creativitatea și inițiativa individuală prin egalizare forțată, ignorând caracteristici fundamentale care definesc natura umană, economia și afacerile vor merge la fel. Evident, nu vor merge.

Dacă nu impui dictatura, capitalurile și oamenii creativi vor pleca către locuri mai prietenoase. Iar dacă o impui ajungi la un colaps economic, așa după cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, a cărei dispariție este regretată de destui dintre cei din tânăra generație din Occident.

Să îți imaginezi că un experiment care a eșuat de atâtea ori în trecut, recent în Venezuela, Ecuador și Argentina, va reuși acum înseamnă să te amăgești singur.

Peste tot unde a fost aplicat, nu doar în state totalitare, socialismul a fost un eșec. Se uită că în Marea Britanie politicile socialiste promovate de laburiști, înainte de venirea la putere a dnei. Thatcher, au dus la un colaps economic, țara ajungând să ceară ajutor de la FMI și să restricționeze transferurile de capital.

La fel, în India, unde după Cel de-al Doilea Război Mondial a fost adoptat un model economic socialist (în debutul preambulului la Constituție se stipula că India este o „republică socialistă suverană și democratică“!), s-a ajuns la o stagnare economică cronicizată din care premierul Narendra Modi încearcă astăzi să iasă.

De ce nu funcționează modelul socialist în care statul joacă un rol dominant? Pentru că duce la o dependență toxică generală față sistemul de ajutoare sociale, inhibă apetența pentru asumarea unor riscuri, duce la o egalizare forțată, rezultatul fiind descurajarea inovației, inițiativei, creativității și stagnarea.

Joseph Stiglitz

Iar implicarea extinsă a statului în economie generează de regulă corupție și ineficiență. Numai că eșecul flagrant al acestui tip de politici, care sună foarte generos pe hârtie, aplicate de pildă la New York de către primarul liberal Bill de Blasio sau la Baltimore de către o administrație locală controlată de democrați decenii în șir, nu pare să-i fi descurajat pe promotorii acestora.

Adam Smith a descris acum aproape 300 de ani această stare de decadență cronicizată a statutului, a societății în general. Pe atunci el se referea la China. Acum asta se întâmplă în Occident.

Concluziile studiului YouGov, intitulat „Atitudinile din Statele Unite în privința Socialismului, Comunismului și Colectivismului - 2019“ sunt departe de a fi surprinzătoare.

Ele confirmă alte cercetări sociologice întreprinse în ultima vreme, și în fapt sunt în consens cu tendințe asemănătoare existente în ansamblul lumii occidentale. O studentă româncă la The London College se declara uimită de amploarea simpatiilor marxiste existente printre colegii ei.

Timp de decenii, elevii și studenții din Occident, mai ales cei din zona studiilor umaniste, s-au aflat sub influența unui corp profesoral preponderent cu pronunțate simpatii de stânga, inspirate de curentele neo-marxiste promovate de Școala de la Frankfurt.

Tot felul de rapoarte anuale, foarte generos mediatizate, scot în evidență inegalitatea existentă la nivel mondial între o elită de 1% și restul populației de pe glob.

O carte celebră scrisă de economistul francez Thomas Piketty în 2014, „Capitalul în secolul 21“, oferea și o bază teoretică de atac la adresa sistemului capitalist actual.

Deși o analiză a teoriei lui Piketty, apărută acum cinci ani în Financial Times, găsea „erori și ipoteze de lucru greu de explicat în modelul de calcul avansat de către el“, doi laureați ai premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman și Joseph Stiglitz, salutau cu entuziasm apariția volumului.

Cu toate acestea, trebuie spus că Stiglitz, de pildă, saluta la un moment dat cu același entuziasm și politicile populiste de stânga promovate de Hugo Chavez care au dus la ruină economică și la o mizerie generalizată în Venezuela.

Problema cu aceste rapoarte este acea că ele incriminează inegalitatea, drept ceva profund imoral, fără a face nuanțările necesare.

De pildă este important de precizat cum au fost obținute în majoritate averile celor din blamatul eșalon 1%. Au fost moștenite, au fost obținute clientelar prin spolierea statului sau exclusiv prin meritele lor proprii.

Pentru că nu poți judeca la fel maniera în care au făcut bani unii ca Abramovici în Rusia sau Carlos Slim în Mexic, pe de o parte, și Bill Gates, Steve Jobs sau Jeff Bezos, pe de alta. Apoi, nu poți privi la fel
inegalitatea flagrantă existentă într-o țară în care grosul populației trăiește în mizerie și una din alta în care cea mai mare parte a oamenilor se bucură de un nivel de trai ridicat.

De pildă în Zimbawe, țară considerată multă vreme un adevărat grânar al Africii, Robert Mugabe a confiscat, „în folosul poporului“, fermele agricole extrem de productive deținute în majoritate de albi. Rezultatul a fost că, într-adevăr, s-a realizat dezideratul diminuării inegalității, dar s-a ajuns la ruină economică, la o nivelare în mizerie. Cu excepția elitei conducătoare!

Este adevărat, sunt segmente ale populației din Occident dezavantajate de globalizare (promovată activ chiar de către elitele progresiste care privesc cu simpatie curentele socialiste) și de dinamica schimbărilor geopolitice și geo-economice la care asistăm în ultima vreme. Iar noile tehnologii, Inteligența Artificială, roboții, vor avea un impact enorm asupra a zeci, chiar sute de milioane de locuri de muncă.

Însă soluțiile de gestionare ale acestor provocări majore nu vor veni de la politici colectiviste, uniformizante, de tipul celor din comunism, ci prin stimularea creativității și inițiativei individuale și de grup, o abordare care în mod inerent generează inegalitate.

Într-o carte care, inevitabil, a stârnit ample controverse, doi profesori de la Yale University, Amy Chua și soțul ei, Jed Rubenfeld, analizează motivele care au făcut ca anumite grupuri sociale din America să aibă succes, în proporție semnificativ mai mare decât altele.

Cartea se numește „The Triple Package: How Three Unlikely Traits Explain the Rise and Fall of Cultural Groups in America“, iar cele trei trăsături comune sunt, în opinia lor, decisive, sunt un complex de superioritate, capacitatea de autocontrol, disciplina de care dau dovadă în urmărirea țelului propus și, interesant, un sentiment de insecuritate.

Teoria lor a fost imediat atacată pentru că, pe de o parte, călca pe terenul minat al recunoașterii existenței unor diferențieri etnice, iar, pe de alta, pentru că ideea că ar fi ceva bun în sentimentul de insecuritate, atacau, ambele, precepte sacre ale curentului progresist dominant în rândul elitelor intelectuale și politice din Statele Unite.

Numai că, după cum au constatat țări cu o extinsă plasă de protecție socială, chiar în cele cu administrații relativ performante, ca în țările scandinave, disponibilitatea celor dispuși să-și asume riscuri, să iasă din zona de confort individual, s-a diminuat considerabil. În fapt, cei mai dinamici, cei mai activi, au plecat din Europa în America pentru a-și pune ideile în aplicare.

România este departe de a fi imună la aceste tendințe. De pildă studenții de astăzi au doar o vagă idee despre comunism. Iar anii de școală nu îi ajută prea mult din acest punct de vedere. Știu doar, în mare, că a fost ceva rău, că era o dictatură.

Însă se discută prea puțin despre motivele pentru care comunismul a eșuat în plan economic, de la confiscarea proprietății private, naționalizarea facilităților de producție și activităților de comerț, la ingerințele unui stat omnipotent în toate aspectele vieții de zi cu zi a oamenilor.

Deja ideile progresiste câștigă teren și să nu ne mirăm dacă în viitor sondaje de tipul celui întreprins de YouGov în America va evidenția tendințe similare și la noi.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.