Fiecare ciclu de învățământ trebuie să se încheie cu un proces numit evaluare. În învățământul românesc preuniversitar, mai există doar evaluarea ritmică, evaluarea națională și examenul național de bacalaureat.
Evaluările care se dau la finalul clasei a II-a, a IV-a și a VI-a, cuprinse în Legea învățământului, reprezintă doar niște glume pe seama evaluării și nu mi-am propus să glumesc pe acest subiect.
La sfârșitul fiecărui capitol parcurs din materia predată, de regulă, elevul ar trebui să primească o notă. Notele de la aceste evaluări ritmice sunt trecute în catalog și reprezintă baza care stabilește media generală. Această medie generală nu mai are, printr-o decizie luată de minister, nicio valoare în vederea admiterii elevului într-un ciclu superior de învățământ.
Citește și: Cu note între 1 și 4 la proba de română de la Evaluarea Națională, admiși în liceu, la filologie
De exemplu, un absolvent de gimnaziu cu media generală 7 poate să ajungă la un colegiu mai bine cotat decât un elev cu media generală 10, deoarece departajarea se face pe baza unei alte evaluări numită „Evaluarea Națională”.
Acest examen decisiv este susținut la două sau trei materii: limba și literatura română, matematică, limba maternă (după caz). Ați sesizat, desigur, că celelalte materii, care fac parte din curriculumul școlar, la care elevul a fost evaluat, nu mai au nicio semnificație și mă întreb, ce rost mai au aceste evaluări?! Mă aștept să primesc un răspuns „clișeu”. Pentru stabilirea ierarhiei la clasă care ar avea ca scop acordarea de premii și mențiuni la finalul fiecărui an școlar.
Citește și: Doi elevi cu 10 la matematică și altul cu 10 la română la Evaluarea Națională nu au intrat la liceu
Acordarea acestor premii reprezintă, de fapt, alimentarea vanității rudelor apropiate ale elevului, dar și a unor profesori diriginți. Cei drept, la unele materii chiar nu ar fi nevoie de evaluare. Aș aminti, pentru exemplificare, religia, la care, după cunoștințele mele, majoritatea elevilor primește media 10, doar pentru simplul fapt că face act de prezență.
Ultima evaluare pe care ar trebui să o susțină un elev este „Examenul Național de Bacalaureat”, numit și „examenul maturității”, dar care, din păcate, la noi a căpătat pe alocuri o altă valență de maturitate: „Trezește-te copil naiv! Trăiești într-o lume nedreaptă și noi te ajutăm să o accepți!”
Niciuna dintre aceste forme de evaluare din învățământul românesc nu este eficientă și ar trebui să ridice mari semne de întrebare pentru decidenți.
Evaluarea de la clasă se face, de multe ori, pe baza unei mari doze de subiectivism. V-aș propune, pentru analiză, compararea testelor la matematică propuse de doi profesori din aceeași unitate școlară sau din școli diferite. Nicio normă scrisă nu limitează încadrarea subiectelor pe grade de dificultate, profesorul fiind liberul arbitru.
Profesionalismul și, de ce nu, moralitatea își spun aici cuvântul. În învățământul românesc, mai există încă o formă de „educare” numită de elevi „test de pedeapsă”. Acest test se aplică în vederea corectării indisciplinei. Mulți dintre părinți au trăit și ei, ca elevi, asemenea experimente și le privesc ca fiind firești. Dar nu sunt! Deloc!
Se tot vorbește, în ultimul timp, de aplicarea unor teste standardizate, proiectate de specialiști și menite să testeze calitatea învățării la un anumit moment. La aceste teste ar participa toți elevii, iar rezultatele ar putea constitui o bază de date reală pentru orientarea elevului spre următoarele forme de învățământ și în cariera profesională.
Examenele naționale se desfășoară pe baza unor proceduri, foarte deficitare pe alocuri, pe care reprezentanții ministerului nu se obosesc să le modifice, chiar dacă sub preșul ministrului s-a format un munte de petiții ce semnalează probleme reale.
Aș aminti aici existența sintagmei „semn pe lucrare” care a permis unor asistenți, anul acesta, să deturneze buna desfășurare a redactării lucrărilor de către unii elevi aflați în sală, la examenul de bacalaureat, să le anuleze lucrările și să îi pună să le transcrie, pentru simplu motiv că scrierea titulaturii examenului pe care îl susțineau nu respecta așezarea în pagină, așa cum era în modelul de la minister.
O altă problemă, deosebit de gravă, o reprezintă modul în care sunt desemnați profesorii evaluatori din centrele de examen. Profesorii, după ce completează anumite cereri, se pot înscrie pentru a corecta la aceste examene. De cele mai multe ori însă cererea e mai mică decât oferta și atunci se apelează la inspectorii de specialitate și la profesorii metodiști.
Aceștia au sarcina de a convinge profesori să participe la evaluare. Constrângere există, scuzele, de cele mai multe ori, nu se acceptă, pentru că majoritatea acestora are de susținut inspecții și, așa, se află la mâna celor mai sus menționați.
Vă imaginați, de bună seamă, cu ce elan vin acești profesori în centrele de evaluare și cum trebuie ei să facă față în una sau două zile ( o altă gravă deficiență din procedură) unui număr de peste 100 de lucrări care ar trebui corectate deosebit de responsabil! Există o altă categorie de profesori care nu se prezintă în centrele de examen decât cu un scop mercantil, pentru a mai face rost de ceva bani. Anul acesta a fost o abundență de cereri, ale acestora din urmă, pentru că veneau după o perioadă de grevă pentru care nu au fost remunerați. Nu e o problemă că oamenii vor să muncească pentru bani.
Ca toate altele, această activitate trebuie plătită, și plătită bine, numai că ea nu trebuie făcută de mântuială. Și aș mai sublinia un aspect, așa cum există „colegii de 5 stele”, există „elevi de 5 stele”, care au „profesori de 5 stele”, iar lucrările acestora pot ajunge pe mâna unor evaluatori care nu pricep, din păcate, valoarea lucrărilor, pe care le corectează după propriile standarde.
Fără să fiu răutăcios, cei care am apucat perioada anilor ’90 știm cât de ușor se obțineau diplomele universitare la universitățile particulare nou înființate. Ei bine, o parte dintre acei absolvenți sunt acum la catedră. Unii și-au făcut loc și în minister trecând toate filtrele, pentru că la noi nu primează meritocrația.
Procedurile de examen, aparent, sunt bine întocmite privind evaluarea și mulți oameni de bună credință nu cunosc dedesubturile. În centrul de evaluare, fiecare profesor primește o mapă cu lucrări pe care trebuie să le corecteze individual, apoi, după ce termină, face schimb de mapă cu un alt profesor și, la final, are loc confruntarea care ar trebui să se facă în prezența președintelui comisiei de evaluare. Dacă diferența de punctaj este mai mare de un punct, cei doi evaluatori își confruntă baremele și se depistează eventualele erori.
Dacă nu cad de acord, procedura spune că lucrarea trebuie corectată de alți doi evaluatori din același centru și astfel se stabilește nota candidatului. La noi, se practică „uitarea” borderoului în mapa cu lucrări ca să se evite asemenea situații.
Numai că, slăbiciunea umană ne face să nu ne mai raportăm la propriile opțiuni de corectare și să ne asumăm, aproape în totalitate, varianta colegului. Acest lucru se întâmplă și din cauza oboselii firești pe care evaluatorii o resimt după corectarea într-un timp atât de scurt, stabilit tot prin actuala procedură, a peste 100 de lucrări. Despre superficialitatea unor evaluatori, nu vreau decât să amintesc replica de anul acesta a unui metodist, profesor de istorie, care întrebat cum de a reușit să corecteze 100 de lucrări în aproximativ o oră, le-a răspuns colegilor: „Am corectat rapid, pentru că am știut ce să caut în lucrare”.
Oamenii de bună credință au speranța că orice situație particulară prezentată mai sus se va remedia, dacă elevul face contestație. Să nu vă imaginați că la contestații sunt selectați evaluatori „mai profesori” decât cei prezentați anterior. De obicei, vin cei care doresc să participe la această etapă, remunerată, bineînțeles, la fel ca prima. Aici pe lângă fenomenul „uitării” copiei borderoului de la prima etapă, pe care unii colegi l-au găsit în plic, au fost semnalate și alte nereguli de-a lungul anilor.
Evaluatorii de la contestații ar trebui să primească lucrări peste care ar trebui să existe o bandă autoadezivă care să acopere notele acordate la prima evaluare. De multe ori lipiciul cedează sau, dacă sunt curioși, profesorii din centru să vadă cât au acordat ceilalți evaluatori, simpla așezare a lucrării peste geamul unei ferestre luminate, le satisface curiozitatea.
De ce ar fi atât de curioși?!
Ei, aici intră în rol președintele centrului care îi informează pe profesori că pentru orice diferențe mai mari de un punct, între cele două echipe, trebuie să dea o notă explicativă. Și, de ce să se mai complice?!... Presa atât așteaptă... Tot respectul pentru colegii, care nu sunt puțini, care nu cedează unor astfel de șantaje. Dar ce ne facem cu minoritatea?! Ei, din păcate, pot distruge destine.
Copiii care au fost neîndreptățiți, nu mai au nicio cale de atac conform procedurii. Nota de la contestație este cea finală. Vă dați seama că inițiatorii acestor „legi” prezumă că echipa de la contestație e superioară celeilalte. După ce criterii?!
Presa, dar și părinții și elevii, i-au semnalat ministrului Educației multe astfel de nereguli, unele evidente, cu probe. Dar, mult amintita procedură din acest articol, acționează ca un scut pentru acest tip de evaluatori și ei știu de asta și profită. Nimeni, nu le poate face nimic.
O dovadă clară este și decizia prin care candidatul care merge să-și vizualizeze lucrarea nu are acces și la borderoul pe baza căruia a fost evaluat și găsește secretizat numele, de pe lucrare, al profesorilor evaluatori. De asemenea, chiar dacă este autorul de drept al lucrării scrise, candidatul nu are dreptul la o fotocopie a ei cu care să dovedească eventuala eroare de corectare.
Ce așteptări aș avea de la ministrul Educației?!
Să schimbe total, începând cu anul următor, metodologia de susținere a examenelor naționale dar, nu numai atât, să dea curs tuturor semnalelor transmise în acest sens și, prin derogare, să dispună recorectarea lucrărilor unde apar suspiciuni în privința obiectivității evaluării.
O altă așteptare de-ale mele este să se creeze un real corp al profesorilor evaluatori, format din profesori renumiți pentru valoarea lor, chiar și din rândul profesorilor pensionari care, totodată, ar avea ocazia să își ajusteze veniturile provenite dintr-o pensie de mizerie.
Subliniez că s-a format acum câțiva ani acest corp al profesorilor evaluatori, pe baza unor cursuri la care s-a înscris cine a dorit, dar aș ruga-o pe doamna ministru să verifice dacă, dintre aceștia, a existat cineva care nu l-a promovat. Aceasta pentru că nimeni în istoria învățământului contemporan nu a fost preocupat de selectarea resursei umane de calitate.
