1. 30 de ani de libertate religioasă și reconstrucție materială a Bisericii nu au reușit decât parțial să reconecteze societatea (în sensul cel mai larg) la tradiția apostolică de rit bizantin, aproape suprimată în deceniile comuniste. Un creștinism ritualist, cu accente magice și participare inerțial-cutumiară, în condiții de analfabetism teologic, nu poate avea un impact misionar-existențial creator și autentic.
Noua generație - fie urbană, fie rurală, fie de acasă, fie din diaspora - rămâne un tărâm misionar aproape necercetat.
2. O anumită clericalizare a vieții ecleziale a slăbit - cu excepția unor nuclee active - implicarea mirenilor în viața Bisericii. Se vede acum din plin că, fără „popor”, Biserica nu-și poate îndeplini misiunea divino-umană din societate. Preoția sacramentală își află rostul în preoția universală.
3. Criticii Bisericii acuză - pe bună dreptate - decalajul dintre modelul simplu și auster al vieții creștine, codificat în Noul Testament și realitatea unei anumite ostentații a bunăstării printre slujitorii (de toate rangurile) ai BOR.
Mai multă modestie și smerenie (deci mai puțin triumfalism) în toate cele ar putea diminua acestă sursă continuă de acuzații.
4. Cuplarea teologic-pastorală a BOR la modernitate nu se poate limita la adoptarea și folosirea noilor tehnologii de tot soiul: e nevoie de o creativitate intelectuală sporită și de un dialog real cu științele tari, cu științele umaniste, de un dialog cu ateii și agnosticii, cu reprezentanții minorităților sexuale etc. Elita mireană a BOR ar putea fi, pe acest plan, mult mai sistematic sprijinită și „mobilizată”.
5. Criza „Colectiv”, urmată de cea a referendumului (eșuat) pentru „familia tradițională” și de Covid-19 demonstrează că modelul simfoniei Stat-Biserică e depășit.
Statul e laic, Biserica nu deține monopolul filantropiei (care a primit și expresii secular-ONGistice), iar implicarea partizană a ierarhiei BOR în viața politică e păguboasă: trebuie deci reinventată cooperarea pentru binele comun, cu o treptat negociată și legiferată autonomie a Bisericii față de Stat.
Scriu acestea conștient de scăderile mele personale, dar cu toată dragostea față de Biserica noastră, trup mistic al Domnului Iisus Hristos, plină de Duh Sfânt și aflată sub pronia Tatălui ceresc, spre slava Sfintei Treimi.
