Pe cont propriu în Kabul, orașul fără adrese. Peripeții la fosta Ambasadă a Rusiei din Afganistan

DE Mihai Duță | Actualizat: 19.08.2021 - 00:05

Hercules-ul Forțelor Aeriene Române a aterizat pe aeroportul din Kabul. În avion, un pluton de militari și două ARO de armată.

SHARE

Dar și doi jurnaliști. Aeronava aterizează perfect. Militarii coboară în grabă și pleacă. Noi, jurnaliștii, rămânem singuri pe pistă, cu bagajele.

Ianuarie 2002. Nu vă puteți imagina cum e să fii intoxicat cu gaze de eșapament. După ce Hercules-ul a aterizat, un lucru foarte dificil pe aeroportul din Kabul, înconjurat de munți, trapa din spate s-a deschis, iar militarii au pornit cele două ARO. În ianuarie 2002, românii nu aveau încă Humvee-uri. Eu și cu Răzvan Popa, celălalt jurnalist, aveam locurile aproape de cabina piloților.

Citește și: Vicepreședintele afgan și fiul unui comandant militar au adunat forțele anti-talibane lângă Kabul

Am început să tușim din cauza gazelor de eșapament, dar am pus mâna pe bagaje și ne-am repezit să coborâm și noi. Aproape că am sărit de pe trapa din spate, pentru că, din motive de siguranță, avionul nu putea sta prea mult timp pe pistă. Imediat ce am coborât, trapa s-a ridicat și avionul a început să ruleze pentru decolare.

Citește și: VIDEO Talibanii au pus mâna pe armament american, inclusiv elicoptere Black Hawk

Până să ne dezmeticim, vedem cum plutonul de Poliție Militară pleacă de pe pistă, în grabă, într-un camion însoțit de cele două ARO.

În loc de bun venit, auzim o explozie, dar nu părea să fie prea aproape. Ni s-a spus mai târziu că, la vreo 30 de kilometri, se luptau niște triburi.

Citește și: Viața sub regimul „moderat” al talibanilor: hoții sunt legați de mașini și târâți prin Kabul

Pe pistă nu mai eram decât noi doi și bagajele. Aeroportul era distrus, nu avea niciun geam, în jur erau numai epave de avioane. Iar noi eram pe pistă, la vreo 200 de metri de clădirea aeroportului.

Ce facem? Încotro o luăm?

Și vine scăparea. Lângă clădirea aeroportui vedem doi-trei oameni care ne făceau cu mâna. Erau alți jurnaliști români care se aflau deja acolo. A fost primul semn de la Dumnezeu.

Fără comunicații, cu mașină de închiriat pe cont propriu

La acea vreme, în Afagnistan nu era o rețea funcțională de telefonie mobilă. Doar cei care aveau telefoane mobile prin satelit puteau comunica și nici sistemul ăsta nu funcționa prea bine. Evident, noi n-aveam astfel de telefoane, deci nu puteam comunica cu baza la care se aflau militarii români și nici între noi.

Citește și: Apartament cu două camere la Mamaia, 1.000 €/noapte. Cinci camere în Dubai, 500 € și o stea în plus

Colegii ne-au luat cu mașina lor, închiriată de la localnici, cu șofer afgan, evident, iar suma era tocmită la mica înțelegere. Doar dolarii contau pe vremea aia. La fel urma să procedăm și noi ca să ne putem deplasa în zilele care au urmat.

Până să plecăm din aeroport, a trebuit să mai așteptăm ca să plătim viza de intrare în țară. Am stat vreo 20 de minute să vină un tip îmbrăcat într-o uniformă aproximativă, de altfel niciun militar nu avea uniforma completă pe atunci, unii erau chiar în teniși. Tipul ne-a luat câte 15 dolari, parcă, și ne-a semnat cu pixul în pașaport. Nicio ștampilă, nimic. Sunt absolut convins că banii ăia au rămas la el.

Hotelul cu grilaj în loc de ușă și lacăt în loc de cheie

Am aflat de la colegii care ne-au așteptat la aeroport că în Kabul erau doar două hoteluri, dar unul fusese un pic atins de bombardamente. Așa că am fost acolo unde stăteau și ceilalți jurnaliști români.

 

Recepția hotelului în care am stat în Kabul Foto: Mihai Duță

Intrarea era păzită de un tip la vreo doi metri, care purta lejer un Kalashnikov, un tip amabil de altfel.

Fiecare cameră avea un grilaj în loc de ușă, iar în loc de cheie, un lacăt cu două chei. Totul arăta mai degrabă ca o casă de corecție, nu ca un hotel, iar prețul unei camere era undeva la 50 de dolari, din câte îmi aduc aminte. Pentru noi, cea mai mare problemă a fost că nu-ți elibera nimeni vreo chitanță ca să putem deconta cheltuielile acasă. Desigur, îți scriau imediat o chitanță de mână, dar cum puteai deconta în România așa ceva?

Am aflat imediat că apa nu e potabilă și că trebuie să avem grijă și ce mâncăm, pentru că riscăm să ne îmbolnăvim. Făcusem înainte de plecare niște vaccinuri, dar nu ne puteau proteja de toate bolile pe care le puteam lua de acolo.

De la început, am fost avertizați că, la ora 22.00, ușa hotelului se închidea și nimeni nu mai putea întra sau ieși. După ora 22.00, orice persoană care se plimba prin oraș risca să fie arestată.

O altă problemă era faptul că se oprea curentul când ți-era lumea mai dragă, în special noaptea, cam ca în copilăria mea pe vremea lui Ceaușescu.

Luând la cunoștință toate acestea, a doua zi, dimineața, merg cu Răzvan să ne tocmim să închiriem o mașină. Ne-am tîrguit ceva, dar am scos un preț bun pentru un autoturism break, de fabricație japoneză, evident, cu tot cu șofer. Acolo, șoferii spuneau că nu înțeleg engleza, așa că trebuia să iei și un translator. Eram total pe cont propriu, dar am avut încredere și am mers pe mâna lor. Eram o sursă de venit pentru ei.

De ce circulau mașinile cu volan pe dreapta, tot pe dreapta

Văzând clădirea Poștei pe undeva prin centru, am intrat acolo pentru a verifica cum funcționează această instituție într-o țară cu peste 70% dintre locuitori analfabeți.

Am aflat cu surprindere că în Afganistan casele nu sunt numerotate și dacă vrei să trimiți o scrisoare, pe plic trebuie scris cam așa: pentru Ahmed, a patra casă de lângă magazinul de pâine din cartierul X.

Cât am stat în clădire, nimeni nu a venit cu vreo scrisoare. Am stat de vorbă cu unul dintre poștașii care așteptau acolo.

„Noi venim în fiecare zi la serviciu, și dacă primim scrisori chiar le ducem, însă lumea nu prea are încredere", ne spune poștașul, cu o urmă de regret. Am plecat lăsându-i pe poștașii afgani să aștepte vremuri mai bune și ziua în care vor fi plătiți.

Casele nu aveau adrese, 70% nu știau să scrie, dar poștașii erau în așteptare

Vazând clădirea Poștei pe undeva prin centru, am intrat acolo pentru a vedea cum funcționează această instituție într-o țară cu peste 70% dintre locuitori analfabeți. Am aflat cu surprindere că în Afganistan casele nu sunt numerotate și dacă vrei să trimiți o scrisoare, pe plic trebuie scris cam așa: pentru Ahmed, a patra casă de lânga magazinul de pâine din cartierul X.

Cât am stat în clădire nimeni nu a venit cu vreo scrisoare. Am stat de vorba cu unul dintre poștașii care așteptau acolo. "Noi venim în fiecare zi la serviciu, și dacă primim scrisori chiar le ducem, însa lumea nu prea are încredere", ne spune poștașul cu o urmă de regret. Am plecat lasându-i pe poștașii afgani să aștepte vremuri mai bune și ziua în care vor fi plătiți. 

 

Peripețiile de la fosta Ambasadă a Rusiei, devenită refugiul celor mai săraci afgani

Dacă la început am fost îngrozit de sărăcia pe care am văzut-o pe străzile din apropierea hotelului, după ce am fost în cel mai amărât cartier din oraș mi-am căutat multă vreme cuvintele.

Atunci i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-am născut în România. Din tot sufletul. Un sentiment pe care nu-l pot povesti.

De la ghidul nostru am aflat că cei mai săraci oameni din Kabul stau într-un cartier din apropierea fostei Ambasade a Uniunii Sovietice, care se întindea pe câteva zeci de hectare.

În drum spre acest cartier, șansa noastră a fost ca, în timpul unei opriri, să fim abordați de unul din șefii poliției din zona. Acesta ne-a spus că dacă vrem să vedem acel loc trebuie neapărat să luăm cu noi doi oameni înarmati, altfel riscăm să nu ne mai întoarcem de acolo. Cei care locuiesc în zona sunt foști membri ai Al-Qaida, înarmați și foarte periculoși, ne-a mai spus polițistul.

Toate acestea se întâmplau când tocmai începuse să înnopteze în Kabul iar noi fusesem avertizați deja că orice drum făcut după căderea serii este foarte periculos. Abia atunci am realizat în ce era să ne băgăm. Așa că au venit cu noi doi băieți de la forțele de ordine, înarmați cu Kalashnikov, care au stat în portbagajul breakului cu care eram și am plecat spre cartierul celor mai săraci dintre săraci.

Cum am ajuns, am fost înconjurati de cel puțin 20 de copii, batrâni, și femei care repetau obsedant cuvântul bacșiș. Știam însă că, dacă am fi dat măcar un dolar cuiva, s-ar fi iscat o bătaie pe viață și pe moarte.

Afganii ne întrebau încă de pe atunci dacă putem să-i luăm în România Foto: Mihai Duță

Unul dintre cei doi polițiști care ne însoțeau a luat Kalashnikovul de țeavă și a început să împartă lovituri în stânga și în dreapta, pentru a-i împrăștia pe cerșetori.

În niște rămășițe de clădiri stăteau înghesuite câteva mii de persoane, care trăiau numai din cerșit și din ajutoare. În loc de geamuri și de uși erau puse bucăți de plastic, cărămizi și chiar bucăți de caroserii de mașină.

Deși afară era frig, mulți umblau desculți. Am intrat într-una din locuințele acestor năpăstuiți. Într-o camera de 10 metri pătrați stăteau peste 20 de persoane. Printre ei - una din victimele talibanilor, un bărbat la vreo 35 de ani. Fusese fermier, dar, în urmă cu câtiva ani, talibanii i-au dat foc la gospodărie, i-au omorât animalele și l-au pus să alerge pe un câmp mînat. A rămas fără un picior, orb și plin de cicatrice, având de întreținut o soție și doi copii.

Tot aici am aflat că în acest cartier mureau săptămânal între 10 și 25 de oameni din cauza bolilor și a foamei. Am văzut copii bolnavi de poliomielită, oameni cu tot felul de plăgi, slabi de vedeai prin ei. Am lăsat apoi totul în urmă, dar mirosul morții l-am simțit multă vreme.

Nu puteai să nu te gândești că, în timp ce tu te întorci acasă, acei oameni rămâneau acolo să-și trăiască iadul și nici măcar nu îți trecea prin cap ce soluție ar exista pentru salvarea sufletelor lor.

Lupte de câini cu reguli stricte

Un alt episod interesant au fost luptele de câini. Afganii au niște câine ciobănești masivi asemănptori ca gabarit cu cei românești.

Luptele se desfășurau după un regulament foarte strict. Pe un câmp în afara orașului, cîteva zeci de afgani stăteau într-un cerc delimitat de mai mulți arbitri care vecgheau să n intre nimeni în "arenă" cu ajutorul unor biciuri.

Ciobănesc afgan de luptă Foto: Mihai Duță

Pe margine se aflau pariorii, iar în centru se afla un arbitru de ring. Acesta nu lăsa câinii să-și facă răni grave. La un moment dat, se decidea victoria la puncte, iar cânii erau scoși din arena improvizată.

I-am povestit translatorului nostru că am și eu acasă un câine, aveam atunci un ciobănesc german, și i-am spus că rasa asta e folosită, în România, de poliție. M-a întrebat, fără nicio ezitare, dacă și câinele meu caută bombe. Translatorul avea vreo 20 de ani. De când se născuse, Afganistanul fusese mereu în război. Mi-am dat seama că el pur și simplu nu putea să conceapă că un câine poate nu trebuie neapărat să caute bombe sau să fie crescut pentru lupte. 

 

Ursul de la Zoo înnebunise în timpul bombardamentelor

 

Chiar dacă sărăcia și condițiile mizere de viață din Afganistan au fost primele lucruri de care ne-am izbit, totuși viață afganilor mergea înainte. Ajunși la Kabul, auzisem câteva povestiri despre Grădina Zoologică din oraș, așa că ne-am hotarât să dăm o fugă până acolo, să vedem ce se întâmplă în realitate.

Aflată undeva la marginea orașului, Grădina Zoologică, în fapt o ruină, avea porțile închise.

Știam însă că vom reuși să întrăm. Am trimis călăuza să vorbească cu unul dintre îngrijitori, i-am dat un dolar și am intrat.

Chiar în acele momente, o organizație de protecție a animalelor bagă ursul într-o cușcă pentru a-i oferi îngrijiri medicale. Grădina se află între doi munți și, în timpul luptelor cu talibanii, acest loc a fost supus unui tir devastator.

Ursul a fost atât de stresat, încât a încercat să evadeze frecându-se cu botul de gratii. Bietul animal rămăsese practic fără jumătate de bot, prin care i se zăreau dintîi. O imagine terifiantă, pe care nu o poți uita prea ușor.

Leul a murit după ce a mâncat un afgan care pariase că intră în cușcă

Unul dintre îngrijitori ne-a povestit cum murise leul. Cu ceva timp în urmă, un afgan a făcut pariu cu prietenii lui că are curaj să între în cușcă leului. Bineînțeles că animalul, vlăguit de foame, atât a așteptat. După puțin timp, fratele celui mâncat a venit la Zoo și a aruncat o grenadă în cușcă leului.

N-a reușit să omoare animalul, însa l-a rănit destul de grav. Nu cu mult înainte să ajungem în Afganistan, leul murise din cauza rănilor. În acel moment, Grădina Zoologică din Kabul mai avea doar doi lupi, două maimuțe, câțiva iepuri și câteva vulpi. Bani pentru mâncare nu existau, îngrijitorii mergând la cerșit prin piață pentru a hrăni cât de cât bietele animale.

Cum le-au tras curent militarii români colegilor britanici și spanioli

La aproximativ 15 km de Kabul, pe drumul către Jalalabad, se aflau cantonați militarii români, alături de trupele ISAF.  

Cazați într-un bloc de trei etaje, fără curent electric, fără uși și fără ferestre, românii s-au adaptat rapid și au făcut câteva improvizații care i-au lăsat cu gură căscată pe ceilalți colegi de arme.

În două zile, ai noștri și-au tras lumină și prize în cele două camere alocate, cu ajutorul unui generator adus de acasă, după care au făcut balamale pentru uși și au trecut la instalarea ramelor pentru geamuri. Mulți dintre ei avuseseră alte meserii înainte de a intra în armată.

Uluiți, colegii britanici i-au rugat pe români să le tragă și lor curent, treaba care a fost rezolvată în aceeași zi. La fel a fost și cu spaniolii, cărora ai noștri le-au improvizat balamale pentru uși.

Un militar spaniol a fost de-a dreptul impresionat de câte lucruri se pot face cu ajutorul unei baionete. Poate și din această cauza, românii au și intrat în pâine, având prima misiune de patrulare la numai trei zile de la sosire. 

Nu ne-am dat seama din ce trăiau afganii

 

În ianuarie 2002, angajații instituțiilor statului nu-și mai primiseră salariile de luni de zile și nici măcar nu există speranța că vor vedea curând măcar o parte din bani.  Cartiere întregi cu mii de locuitori trăiau din mila celor care se încumetau să ajungă până acolo și din ajutoarele aduse de organizațiile umanitare. Peste 70% din locuitori era analfabeți.

Pe de altă parte, erau zone din oraș în care am văzut mașini noi și scumpe, în special 4x4 produse în Japonia. Erau cartiere păzite, în care nu putea circula chiar oricine.

Ni s-a spus de la început să nu intrăm în vorbă cu persoanele înarmate, chiar dacă erau militari sau un fel de polițiști, pentru că sunt foarte reticenți și încep repede să tragă.

Un alt sfat a fost să mergem mereu pe drumurile principale sau pe cărările bătute, pentru că există riscul să dăm peste mine sau proiectile neexplodate. Un sfat pe care l-am respectat cu sfințenie.

Orașul era distrus în proporție de 80%, peste tot erau ruine, însă drumurile erau încă într-o stare foarte bună, mai bună decât cele din România de la acea vreme.

Cum era să rămânem în Afganistan

În ultima zi rămăsese să ne vedem cu toți jurnaliștii români la o anumită oră, într-un anumit loc și să plecăm împreună spre aeroport, însoțiți de câțiva militari români. 

Doar că eu cu Răzvan a zis că, dacă tot avem mașină cu șofer, să mai dăm o tură prin oraș, apoi să mergem la aeroport, având în vedere că decolarea era undeva după ora 14.30.

Rețineți, nu aveam nicio posibilitate să comunicăm cu colegii sau cu militarii români întrucât nu era disponibilă nicio rețea în care să funcționeze telefoanele noastre.

Ne învârtim noi ce ne învârtim, și ajungem la aeroport cu vreo două ore înainte de decolare. Acolo, nici urmă de colegi sau de militari români. După vreo oră de așteptare, începem să intrăm în panică. Următoarea aeronavă din România venea abia peste șase luni.

Deja ne gândea că, dacă vedem avionul, s-o luăm la fugă direct pe pistă ca nu cumva să rămânem acolo. Desigur, ne-a trecut prin cap și că avionul ar fi putut să ajungă mai repede și deja să fi plecat.

Se apropia cu viteză ora la care ar fi trebuit să ajungă Hercules-ul și noi eram tot singuri cu gențile în fața aeroportului. Făceam deja traseele pe care le-am fi putut face pentru a ajunge, terestru, acasă. Și timpul trecea. Din panică o dădusem în râs.

Cred că mai erau vreo 10 minute până să vină avionul când, apare un Damas, oprește lângă noi și, din el, coboară colonelul, la acea vreme, Gelaledin Nezir care se ocupa de relația cu presa la MApN. Când l-am văzut, i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru a treia oară de când eram în Afganistan.

Ce se întâmplase? Aeroportul din Kabul era organizat cam ca Aeroportul Otopeni, adică avea o parte civilă și una militară cu intrări separate. Noi așteptam la intrarea civilă, în timp ce restul colegilor erau în zona militară.

Evident că toți și-au dat seama că lipsim, dar Gelaledin Nezir a avut inspirația să de o tură să vadă dacă nu cumva așteptăm aiurea în altă parte.

 

 

 

 

 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2022 NEWS INTERNATIONAL S.A.