Anul trecut la Paris s-a iscat un scandal legat de faptul că femeile dintr-o anumită zonă a orașului nu mai puteau ieși din casă fără să se teamă că vor fi pipăite, scuipate, înjurate, agresate fizic. Primarul, d-na Anne Hidalgo, declara atunci că era de cîteva săptămâni la curent cu “situația” și că aceasta e “în studiu”. Între timp, însă, voci feministe apucaseră să declare că nu putem tolera atitudinile “rasiste” față de bărbații “multiculti” din zonă sub pretextul ocrotirii femeilor.
Pretext? Interesant cuvînt… De ce nu invers? De ce n-a spus nimeni că nu se va tolera, sub pretextul antirasismului, conduita misogină a bărbaților “multiculti”? Păi nu e clar? DE FRICĂ. De cum auziți cuvîntul pretext, fiți circumspecți. Căci, iată, schema e binecunoscută:
La Congresul al XII-lea al PCR s-a spus “nu vom tolera niciun atac împotriva tovarășului Nicolae Ceaușescu sub pretextul libertății de opinie!” De ce după cuvântarea lui Constantin Pârvulescu n-a declarat nimeni că “nu se va tolera nicio îngrădire a libertății de opinie sub pretextul apărării unității din jurul lui Ceaușescu”? Nu e clar? Tot DE FRICĂ. Vreo asemănare cu situația de acum de la Paris? Noooo, niciuna. Acum e democrație și liberalism.
Așadar, în cartierul Pajol La Chapelle, ce anume e folosit ca pretext și în ce scopuri? E feminismul folosit în scopuri rasiste sau e, dimpotrivă, anti-rasismul instrumentalizat în scopul acceptării unui sexism compatibil cu corectitudinea politică? (Sexism corect politic? Da. Ați citit bine. Măsura tuturor lucrurilor e în cazul de față justiția. Dreptul penal e mult mai indulgent cu sexismul decât cu rasismul, chiar și când acesta din urmă ia forma imaginară a “islamofobiei”.)
Citește comentariul integral al lui Andrei Vieru pe platforma de dezbateri Marginalia
