În fine, argumentul ecologic e o iluzie: pentru încărcarea bateriilor, trotinetele sunt transportate la punctul de alimentare cu un vehicul care merge cu motorină…
Dintr-un articol al lui Pierre-Antoine Delhommais apărut în săptămânalul Le Point (15 august) aflăm concluziile interesante ce rezultă din ultimele statistici făcute publice de către UNESCO. În pofida unei opinii răspândite, care acuză societatea capitalistă de toate relele, inclusiv de proliferarea iletrismului, în 2016 doar 16% din populaţia globului era analfabetă.
Spun „doar” întrucât procentul era de 30% în 1980, de 44% în 1950 şi de 90% (!) în 1850. Evident, în ţările industrializate numărul analfabeţilor este foarte scăzut (în Franţa ei reprezintă 1% din populaţie). Progrese spectaculoase s-au înregistrat însă şi în zone ce păreau condamnate la sărăcie şi la iletrism.
Astfel. În Africa de Nord, populaţia analfabetă a scăzut, de la 36% în 1990 la 19%, în America latină de la 15% la 6%, în Asia de Sud de la 54% la 28% etc. Rămân câteva zone sensibile – sudul Asiei, evident, apoi Africa subsahariană, dar evoluţia generală îndreptăţeşte proiecţii optimiste.
Mai sunt astăzi unii exaltaţi ce se obstinează să creadă în mitul „bunului sălbatic”. Realitatea arată altceva, şi anume beneficiile mondializării şi ale dezvoltării economice, fără de care ar fi fost imposibile victoriile asupra analfabetismului.
***
Olivier Guez publică o carte despre Secolul dictatorilor (editura Perrin). E vorba, se înţelege, despre secolul XX. Autorul începe, fireşte, cu Lenin (“inventatorul totalitarismului”, cum l-a numit Stéphane Courtois), continuă cu „cei mari” – Stalin, Hitler, Mao, nu-i uită pe Mobutu, Pinochet, Franco, Hodja, Stroessner etc.
Dictaturile s-au născut fie în urma haosului provocat de o conflagraţie mondială, fie ca urmare a unei lovituri de stat, uneori deghizată în revoluţie, fie chiar la capătul unui proces electoral normal (Hitler, Mussolini). Mulţi dictatori au beneficiat, din varii motive, de un larg sprijin popular.
Dictaturile se prăbuşesc atunci când liderii se aruncă în războaie aberante (Hitler, Saddam Hussein) sau când situaţia internaţională cunoaşte modificări radicale (prăbuşirea comunismului, de exemplu). Unii au abilitatea să facă anumite concesii ori să practice un joc dublu: Franco în Spania şi Pinochet în Chile au adus în ţările lor progresul economic.
Citește comentariul integral pe platforma de dezbateri Marginalia
