Povestea lui Marcel nu este una de succes. Așa spune el, personajul nostru. Este una dintre poveștile care te pun la pământ, te fac să te revolți împotriva destinului, a oamenilor, chiar și a lui Dumnezeu, te ridică și, poate, te fac puțin mai bun. Asta am spune noi, cei care nu suntem în poveste.
Marcel Dediu, român de etnie romă, de loc din Bărtășești, un sat uitat din județul Bacău, s-a născut cu o viață furată. Asta este ce simte acum. Un copil din flori, născut „dintr-o greșeală“, cum spune mama lui, lăsat, de la trei luni, în grija statului, crescut doar prin orfelinate, educat să cerșească milă, bani, mâncare, învățat că nu merită prea multe de la viață. Nici măcar dreptul la demnitate. Un copil pentru care teama că i se poate întâmpla fizic ceva rău a fost primul sentiment pe care l-a cunoscut.
Un copil chinuit de gândul că „nu aparțin nimănui, nu am rădăcini“, măcinat de frustrări, inclusiv de aceea că este rom, „deși n-am crescut în țigănie, dar nu puteam fugi de ceva ce genetic mă definea“. Un copil care a învățat ce este ura, că violența e normalul, dar și singura cale ca să poată supraviețui. Un copil căruia i s-a repetat că „din orfelinat nu pleacă academicieni“. Până aici, o poveste poate obișnuită pentru un prunc crescut la grămadă cu alte sute ca el, în orfelinatele comuniste în care viitorul se definea simplu: nu simți nimic, gândești și faci ce ți se spune.
Căderea
Și totuși, Marcel a îndrăznit să simtă, să gândească și să facă ceea ce cei din jur i-au spus că este interzis. Că nu e pentru el. Olimpic în liceu, absolvent al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA), cu un master luat la Geneva și cu o carieră începută la Bruxelles, „în clubul elitelor rupte de realitate“, cum le spune acum, cu joburi care l-au purtat prin toată Europa, dar și în SUA, Marcel avea, la 27 de ani, o viață pe care alții ar defini-o drept una perfectă.
„Așa părea“, spune tânărul, dar „nu făceam decât să fug de mine, de traumele mele, de durerea dezrădăcinării, de faptul că nu aveam familie“. A renunțat la tot și a plecat într-un drum al regăsirii. Au urmat ani de căutări, de prăbușire, de fericire, de îndoială, de speranță. Ani în care a bătut toată India, Birmania, Malaezia, s-a întors în Europa, a plecat iar în India, a mers din templu în templu, a trecut prin cursuri de meditație, de yoga, s-a rugat, a ascultat învățăturile a sute de guru, de preoți, de călugări ortodocși, catolici, budiști. „Nimic nu funcționa“, spune Marcel, asta până în ziua „în care am simțit în sufletul meu că mi-am găsit omul“. Așa a început drumul spre sine al primului român făcut călugăr budist de Dalai Lama.
Citește întreaga poveste de viață a lui Marcel Dediu, singurul călugăr budist român
La casa de copii sperai doar să crești și să-i abuzezi și tu pe cei mai mici
„Din casa de copii nu pleacă academicieni”
„Dalai Lama mi-a atins rana cea mai mare”
Comentarii 0