Originea surprinzătoare a proverbului „ai carte, ai parte”. Inițial, expresia nu avea legătură cu educația

„Ai carte, ai parte” este un proverb pe care, astăzi, îl înțelegem în sensul binefacerilor aduse de educație.

E drept, în România de azi, expresia pare să aibă o tot mai mică acoperire în realitățile din jur - oamenii care ne guvernează ori mulți dintre românii cu averi afișate ostentativ.

În mod surprinzător, poate, originea ei, veche de căteva secole, nu avea nicio legătură cu cartea de citit și reușita în viață.

„Ai carte, ai parte”, un proverb vechi de sute de ani

Sensul iniţial al expresiei „Ai carte, ai parte“ nu avea nicio legătură cu semnificaţia actuală.

Abia mult mai târziu, când oamenii de rând au început să aibă acces la educaţie, deci şi la salariu şi prestigiu în societate, semnificaţia semantică a evoluat.

De altfel, în Dicționarul de expresii și locuțiuni românești din 1969, proverbul este explicat cu două sensuri.

„Ai acte de identificare, ți se recunosc drepturile”, precum și „ai terminat o școală, te bucuri de respectul celorlalți”.

În plus și în MDA (Mic Dicționar Academic) din 2010 este menționat sensul următor; „dacă ai act de proprietate asupra unui bun, ți se recunoaște dreptul de stăpân”, potrivit dexonline.ro.

Folosită în mod curent pentru a susţine beneficiile educaţiei şi accesul la un viitor strălucit, expresia „Ai carte, ai parte“ desemna, iniţial, cu totul altceva. 

Astfel, sensul legat de dreptul de proprietate este cel utilizat iniţial pe teritoriul României.

Citește și: De unde vine expresia „a merge până în pânzele albe”? Ce semnificație avea inițial?

Abia ulterior și-a făcut loc și al doilea sens, cel metaforic, cel legat de educație și cartea de învățătură.

Aceasta deoarece în trecut, „carte“ însemna orice act, document sau înscris, astfel că cel care „avea carte“ putea să dovedească, în caz de litigiu cu alte persoane sau instituţii ale statului că are drept de proprietate, adică „parte“, termenul desemnând „ceea ce aparţine cuiva“.

Prima utilizare a „cărţii” în contextul expresiei a apărut, cel mai probabil, în Ardeal şi Banat, în secolul al XVIII-lea, prin apariţia Cărţii Funciare, sub influenţa modelului austriac, unde erau înscrise pământurile, dar şi proprietarii acestora.

Astfel, dacă „aveai carte“, „aveai şi parte“, adică proprietate, avere.

Citește și: De unde provine expresia „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”? Ce însemna inițial?

„Cartea“ era de folos şi în caz de judecată, pentru că-ţi puteai dovedi dreptatea prin prezentarea acesteia.

Expresia se referea inițial mai mult la acte și drepturile de proprietate

Un sens asemănător a fost utilizat şi înainte de secolul al XVIII-lea, când „cartea“ desemna actele şi documentele domneşti, multe legate de împroprietărire, conform adevarul.ro. 

Dreptul de proprietate asupra unei „părţi“ trebuia probat cu aceste cărţi domneşti.

Prin extensie, „cartea“ se putea referi şi la documente de stare civilă.

Citește și: Care este originea expresiei „s-a dus pe apa sâmbetei”? De ce este specific românească?

Treptat, prin accesul la educaţie şi al românilor din popor, o altă expresie a început să facă carieră, „a fi om cu carte“, adică cu învăţătură, care a trecut prin şcoală, cunoscător al literelor şi al manualelor, al „cărţilor“ în sensul larg.

„Cartea“ a deschis acestora posibilitatea de a ocupa funcţii din aparatul administrativ, de a avea salarii, un anume stil de viaţă şi prestigiu în comunitate.

„A avea carte“ atrăgea avantaje de neconceput pentru oamenii obişnuiţi, majoritatea analfabeţi şi care îşi câştigau existenţa din munca câmpului sau diverse munci istovitoare şi prost plătite.

„Ai carte, ai parte“ a evoluat, astfel, de la proprietatea consfinţită prin act oficial la aceea că, „dacă ai ştiinţă de carte reuşeşti mai uşor în viaţă”.