Maria Cella Delavrancea-Lahovary s-a năăscut pe 15 decembrie 1887 – d. 9 august 1991și a fost o pianistă, scriitoare și profesoară română de pian. Cella era fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea și sora arhitectei Henrieta Delavrancea. Numele de Lahovary vine de la cel de al treilea soț al ei, Philippe Lahovary.
Un copil minune
Cella Delavrancea a început să studieze pianul la început în familie, iar apoi la Conservatorul din București, urmate de un stagiu de perfecționare la Paris. Întrucât tatăl său, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea era un apropiat al familiei Caragiale, Cella a crescut alături de fiii și fiica lui Caragiale.
Citește și: VIDEO Mărturiile fabuloase ale piloților care au văzut OZN-uri: „Dansul lor nu e din lumea noastră”
În anul 1909' Ion Luca Caragiale scria despre ea:
„Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta. (Ion Luca Caragiale, Universul, 1909, 4 mai, p. 1)”
Citește și: Firmele pot da angajaților 300 lei cadou de Crăciun. Suma nu este impozitată
Cella a dat numeroase concerte în Europa alături de George Enescu, cu care urca pe podium în recitaluri de sonate.
Debutul în literatură
Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, în 1929.
Pianista Cella Delavrancea a ocupat un loc important în evoluţia artei interpretative româneşti din secolul al XX-lea şi a influenţat mult şcoala muzicală românească atât prin perfecţiunea interpretării, cât şi datorită activităţii sale de cronicar muzical.
A scris și a publicat sute de cronici muzicale și de texte consacrate fenomenului muzical. Editorial, debutează în 1946 cu volumul de nuvele Vraja, premiat în manuscris, de Editura Cultura Națională. În nuvelele din volumul Vraja, Cella Delavrancea cultivă mai ales stările sufletești, ritmate după canoane discret muzicale.
Cronicile din volumul Arpegii în ton major (1970) dezvăluie "cea mai pătrunzătoare inteligență muzicală" (Șerban Cioculescu) din scrisul românesc. Portretele, amintirile, notele de călătorie din Mozaic în timp sunt transcrieri ale unor impresii, disecate până la cele mai fine nuanțe. Volumul Trepte muzicale (1984) cuprinde texte radiofonice din perioada 1942-1944.
Volumul Scrieri (1982) îi antologhează întreaga operă literară, iar în Dintr-un secol de viață (1987) apar pe lângă paginile memorialistice, câteva portrete excepționale prin valoarea lor: Serghei Rahmaninov, Ferruccio Benvenuto Busoni, Rainer Maria Rilke, Paul Valéry, Gabriel Fauré.
Activitatea didactică
Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, între 1950 și 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din București, din 1954 până la ieșirea la pensie. Mulți pianiști celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabilește o colaborare și o prietenie artistică de lungă durată. Din anul 1935 publică proză, amintiri sau susține cronica muzicală și plastică în "Cuvântul", "Muzica și poezia", "Timpul", "Curentul", "România literară" (1940), "Revista Fundațiilor Regale" ș.a. După anul 1950, colaborează la "Contemporanul", "Gazeta literară", "Secolul 20", "Caietele Mihai Eminescu".
Cella și Caragiale
Cella Delavrancea se afla în casa dramaturgului Ion Luca Caragiale chiar în noaptea în care acesta a murit. <<Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea>>...<<Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt>> - a povestit Cella. <<Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși>>”, a mai spus pianista, potrivit Comentator.ro.
A participat la centenarul ei
A fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar. Cella Delavrancea purta, în acea seară, o rochie din catifea verde. Era 9 decembrie 1987, iar pianista urma să împlinească peste câteva zile 100 de ani. Televiziunea Română a organizat, la insistenţele jurnalistei Marinela Rotaru, un eveniment dedicat centenarului pianistei, autorităţile comuniste nu s-au opus organizării şi seara festivă a fost, astfel, posibilă.
S-a ţinut la Sala Radio din Bucureşti, cu un public numeros, mult peste capacitatea sălii, dar în cel mai discret mod cu putinţă. Cella nu era nici pe departe simpatizată de sistem. Pe afiş, evenimentul a fost anunţat fără prea mari pretenţii: „Tinereţea clasicelor armonii. Invitată de onoare: Cella Delavrancea“. Cella a cântat atunci alături de pianistul Dan Grigore, unul dintre elevii săi săi preferaţi, alături de Nicolae Licăreţ şi Radu Lupu.
A fost căsătorită de 3 ori
Cella Delavrancea a fost căsătorită mai întâi cu politicianul și diplomatul român, ambasadorul României la Londra în perioada 1938 – 1940, apoi cu cu Aristide Blank, bancher, economist și finanțist român, şi, în fine, cu diplomatul Philippe Lahovary.
Însă marea dragoste a Cellei a fost profesorul şi filosoful Nae Ionescu, cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii, cea cu Philippe Lahovary. Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori, iar după ce acesta a fost eliberat, în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa. Tot ea a fost cea care l-a îngrijit după infarctul din anul 1939, şi tot ea a fost cea care i-a fost alături în ultima clipă din viaţă.
Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, iar Cella, după cum mărturisea într-o scrisoare trimisă unei prietene, a fost cea care i-a închis ochii. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută, fiindcă din cauza soţiei lui Ionescu, Cella nu a putut participa la înmormântare.
Cella Delavrancea a murit la 9 august 1991, la vârsta de 103 ani, la Bucureşti, fiind înmormântată în cimitirul Bellu, pe Aleea Artiştilor, scrie Radio România Cultural.
