Girl Uninterrupted

DE Anna Menta | Actualizat: 28.07.2018 - 12:37

Pelicula Eighth Grade a lui Bo Burnham este un soi de Breakfast Club/ Şcoala de sâmbătă a Generaţiei Z, o privire gingaşă şi emoţionantă asupra nesfârşitei obsesii pe care o au adolescenţii pentru social media.

SHARE

Bo Burnham este ultima persoană de la care te-ai aştepta să regizeze ceea ce criticii numesc cea mai la fix descriere a adolescentelor moderne. Comicul de 27 de ani a devenit faimos pentru glumele sale obscene inteligent formulate de pe YouTube. Dar pelicula sa de debut, Eighth Grade, are potenţial de piatră de încercare, oferind acurateţea emoţională a filmelor lui John Hughes din anii 1980 şi a peliculei Clueless/Adolescentele din Beverly Hills din anii 1990.

Dacă adolescentele moderne vă năucesc, nu sunteţi singuri. Întrebarea de ce se poartă în felul în care o fac confuzează pe toată lumea, inclusiv pe ele. Dar minele de teren peste care calcă (sau pe care calcă) – hormoni, presiunea adulţilor, dinamica familială, anxietatea întâlnirilor şi sexul, ura de sine – nu sunt noi şi au fost subiect de filme şi cărţi încă de când a debutat ideea mentalităţii adolescentine, undeva în anii 1920.

Ceea ce s-a schimbat este tehnologia, iar abordarea lui Burnham este adânc înrădăcinată în camera ecou a social media, unde copiii pot, cel puţin în dormitoarele lor, să devină persoanele extrovertite şi populare care îşi doresc să fie. În cazul peliculei Eighth Grade, este vorba despre adolescenta de 13 ani Kayla, minunat interpretată de Elsie Fisher, un copil disperat de singur care are un canal de YouTube. Filmul începe cu o numărătoare inversă până la trei, însoţită de semnalele sonore ale aplicaţiei Photo Booth: „Nu vorbesc prea mult la şcoală“, spune Kayla în vlogul dedicat presupusei ei baze de fani, „dar, dacă oamenii ar vorbi cu mine şi chestii din astea, ar descoperi că sunt super amuzantă şi mişto şi vorbăreaţă“.

Din nefericire, nu avem despre ce fani să vorbim. Colegii ei de clasă sunt absorbiţi de propriile lor poveşti de pe Instagram şi Snapchat. După cum a declarat Fisher pentru Newsweek, „Kayla nu e agresată. E pur şi simplu ignorată“.

Spre deosebire de filmul debut al maturizării Gretei Gerwig, Lady Bird, cel al lui Burnham nu exploatează tema propriei anxietăţi adolescentine. „Nu am vrut să fiu nostalgic“, spune el. „Am vrut să vorbesc despre ce înseamnă să fii acum în viaţă. Am vrut să fiu visceral şi de actualitate“.

Burnham înţelege puterea pe care o are YouTube-ul. Cântecelele amuzante pe care a început să le scrie la 16 ani, inclusiv „My Whole Family Thinks I’m Gay“/„Toată familia mea crede că sunt gay“, au zeci de milioane de vizualizări şi au dus la trei episoade proprii de stand-up. Dar asta s-a întâmplat cu mai mult de o decadă în urmă, aşa că regizorul a trebuit să se documenteze pentru a reuşi să empatizeze cu Generaţia Z. Sutele de ore logat pentru a viziona vloguri ale unor adolescente au dezvăluit o serie de adevăruri dure: social media nu este doar un accesoriu în vieţile acestor adolescenţi. Este o extensie a personalităţii lor. Ca atare, Eighth Grade integrează tehnologia în fiecare oră a zilei Kaylei, care începe cu un tutorial despre machiaj pe vlog, urmat de un selfie, consultări fără oprire ale contului de Instagram în timpul meselor, ignorându-l pe îngrijoratul său tată, părinte singur (Josh Hamilton), şi ore întregi de repostări febrile pe Tumblr, noaptea, în dormitorul ei.

Burnham a descoperit amărăciunea provocată de iluzia popularităţii. Aceste tinere femei „vorbesc probabil cu un public de 10 persoane, dar se poartă de parcă
le-ar urmări un milion de oameni“, spune Burnham. „Atât de mult din experienţa actuală se simte exact aşa – un act teatral pentru un public care s-ar putea să nu existe. Poţi vedea cum încearcă să pară aceste fete“, adaugă el, făcând referire la celebrităţile pe care încearcă adolescentele să le imite. „Şi le poţi vedea reacţia când eşuează în a o face. Am urmărit aceste filmuleţe şi m-am gândit «Mă întreb cum este viaţa ei de fapt»“.

DEPRESIE DE GIMNAZIU. Fisher cu Burnham, care spunedespre audiţia ei: „A fost singura pe care am simțit-o ca un copil timid care încearcă să pară plin de încredere“

Burnham a scris prima schiţă a scenariului în martie 2014 şi a încercat, timp de doi ani, fără succes, să o vândă. „Filmul era mort“, spune el. Ulterior, a descoperit un interviu luat pe covorul roşu lui Fisher, vocea lui Agnes în două dintre filmele Despicable Me/ Sunt un mic ticălos. Şi a văzut-o pe Kayla. Burnham a chemat-o pe Fisher să îşi citească rolul – acesta a acceptat audiţia fiindcă era o fană a umorului lui – şi a descoperit că instinctul nu l-a înşelat „În mulţi dintre copiii care au citit simţeam o persoană cu încredere în ea care încearcă să fie timidă. Elsie a fost singura pe care am simţit-o ca pe un copil timid care încearcă să fie plin de încredere“.

Având în vedere peisajul tehnologic în continuă dezvoltare, până când a semnat Fisher, scenariul avea nevoie să fie împrospătat. Facebook-ul juca un rol mult mai important, până ce actriţa de 13 ani i-a spus lui Burnham „Nimeni nu mai foloseşte Facebook-ul“. (A pus replica aceasta în gura fetei populare din şcoala Kaylei).

Cu toate acestea, nu a găsit cumpărători pentru film până la al treilea său episod de stand-up, Make Happy, difuzat pe Netflix în 2016. Odată cu lansarea aceea, agerii producători Scott Rudin şi A24 au preluat pelicula.

Filmările au dezvăluit adevăratele talente ale tinerei sale actriţe principale. Anxietatea Kaylei este palpabilă, iar dialogul este atât de spontan şi dureros de sincer (punctat din belşug cu ticurile lingvistice adolescentine obligatorii „gen“, „uh“ etc.), încât mulţi au presupus că scenariul este improvizat. Dar, asemeni înşelător de liberelor în exprimare filme ale lui Richard Linklater (Dazed and Confused/Marea ameţeală, Boyhood/ 12 ani de copilărie), simplitatea peliculei Eighth Grade este doar pe hârtie. „Sunt foarte familiarizată cu felul în care vorbesc adolescenţii, fiindcă sunt şi eu una dintre ei“, a spus Fisher, care are acum 15 ani. „Iar Bo a scris totul, spre lauda lui, foarte natural“.

Burnham era hotărât să evite ceea ce el numeşte „copilul poet laureat. Nu îmi plac filmele în care copiii sunt mai coerenţi decât trebuie să fie“, spune el. „Povestea este despre tinereţe, iar o bună parte din a fi tânăr are legătură cu a fi incoerent“.

În alegerea distribuţiei, a insistat pe acea autenticitate, evitând din răsputeri greşeala hollywoodiană clasică de a angaja actori frumoşi de 20 de ani care să joace rolul de adolescenţi. Fiecare copil din Eighth Grade arată la fel de tânăr, ciudat şi plin de coşuri cum arată cu adevărat copiii de gimnaziu – chiar şi popularul băiat de care se îndrăgosteşte Kayla (Luke Prael). „S-a pus mult accent pe diversitate în film şi televiziune“, spune Burnham, „dar nu există prea multă diversitate estetică. Iar acest lucru este foarte important pentru copiii din realitate – să poată vedea că pot fi urmăriţi, că sunt dinamici şi frumoşi“.

Cât despre filmele despre maturizare, Eighth Grade îşi păstrează cheia relativ benignă. Nimeni nu rămâne însărcinat sau este agresat. Mai degrabă pelicula este plină de drame interne – mai ales referitoare la cât de dure sunt cu ele înseşi tinerele. Singurul moment de conflict extern se petrece când un licean libidinos
(Daniel Zolghadri) se oferă să o conducă pe Kayla acasă după ce au pierdut vremea prin mall. Odată singuri în maşină, îi cere să îşi scoată tricoul. Timidă dar plină de curaj, Kayla refuză, scuzându-se în tot acest timp din belşug. Când ajunge acasă, se închide în camera ei şi plânge (Fisher spune că această scenă a fost cel mai greu de filmat).

„Unii oameni mi-au spus după film «Mă bucur atât de tare că scena aceea nu a mers în direcţia în care mi-am imaginat»“, spune Burnham. „Dar ideea este că nu trebuie să meargă până acolo pentru a fi condamnabilă şi violentă. Este vorba despre portretizarea unei situaţii care, odată descrisă după petrecerea ei, poate să nu sune a mare lucru, dar este incredibil de intruzivă din punct de vedere emoţional“. Iar adulţii deseori resping acele sentimente intense şi deseori înfricoşătoare, adaugă el.

Burnham contestă ideea că filmul îşi propune să demonteze social media sau dependenţa unei generaţii de ea. Acestea fiind spuse, propriile sale anxietăţi în privinţa internetului au funcţionat ca inspiraţie iniţială pentru scenariu. „Această generaţie este considerată obsedată de sine şi acest lucru este adevărat – dar nu este obsedată de sine într-un fel narcisist“, spune el. „E obsedată de sine într-un fel trist. Şi nu poţi interacţiona cu chestia asta fără să îţi faci inventariul şi să te obiectivezi. E păcat“.

Dar, cu toate acestea, graţie YouTube are o bază loială de fani, o carieră în stand-up şi un film. „Desigur! Exact de asta nu vreau să iau atitudine în această privinţă“, spune Burnham. „Este o formă de exprimare a sinelui, o formă de comunicare şi le conferă oamenilor care în mod normal nu ar avea-o o voce. Iar asta e incredibil“.

Haideţi să spunem, atunci, că este ambivalent. „Aş prefera să mă gândesc mai puţin la mine“, spune Burnham, „dar, pe internet, nu prea poţi scăpa de asta“. 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.