Leo Bracaliello, un copil de 2 ani diagnosticat cu autism, stă cu picioarele încrucişate pe covorul său alb, cu ochii albaştri fixaţi pe faţa unui robot intonând în monoton „Dacă eşti vesel şi o ştii...“. Când se termină cântecelul, Leo bolboroseşte către mama lui: „Din nou“. Robotul se execută.
A fost una dintre primele şedinţe ale lui Leo cu Kaspar, un android social împrumutat de la Universitatea Hertfordshire din Anglia. Doar o serie limitată dintre aceste întâlniri s-au soldat cu ceea ce oamenii de ştiinţă numesc „urmărirea privirii“, un prim pas critic în interacţiunile sociale cu care copiii cu autism au deseori mari probleme. În cele şase luni cât şi-a găzduit prietenul mecanizat, Leo a început să memoreze gesturile robotului, cântecele şi propoziţiile şi a devenit din ce în ce mai interesat de jocurile lui.
Potrivit estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproximativ unul din 160 de copii suferă de autism. Deşi afecţiunea acoperă o serie vastă de comportamente, unele dintre caracteristicile sale sunt un oarecare grad de deteriorare a interacţiunilor sociale, a comunicării şi limbajului, ca şi tendinţa unui număr limitat de interese şi activităţi – caracteristici pe care, spun terapeuţii, roboţii le-au putut diminua.
Deşi mulţi părinţi l-au găsit iniţial pe Kaspar înspăimântător, asemănându-l cu un mini-Frankestein sau un evadat de pe Insula Jucăriilor Inadaptate, copiii cu autism l-au primit bine, drept o bine-venită pauză de la multitudinea de nuanţe ale feţei umane, spune directorul programului în care e implicat Kaspar, Ben Robins. Spre deosebire de logopezi şi părinţi, roboţii au resurse infinite de răbdare şi nu fac judecăţi de valoare. Sunt predictibili şi neintimidanţi. „Simplitatea robotului“, explică Robins, „este cheia“. Propoziţiile, gesturile şi cântecele lui Kaspar sunt foarte simple. Sunt menite a-i ajuta pe copiii cu tulburări din tot spectrul autismului să înveţe scenarii de interacţiune cu oamenii, care îi pot ajuta în viaţa reală.
Robotul îi ajută şi la învăţarea imaginaţiei sociale sau a abilităţii de a înţelege, explica şi prezice ce se întâmplă în mintea altcuiva – o provocare descuranjantă pentru copiii cu autism. Pentru a-i învăţa această abilitate, Robins a programat robotul să imite emoţii cum sunt „frica“ sau „fericirea“, în timp ce copilul interacţionează voluntar cu androidul.
Roboţii au detractorii lor. Sara Luterman, susţinătoare din Washington a drepturilor copiilor cu autism şi editor al revistei online dedicate autismului NOS, este de părere că roboţii sunt „o ostentativă şi costisitoare risipă de bani“ care ar putea distrage resursele şi atenţia de la nevoi mai presante, cum ar fi asistenţa psihologică şi locuinţele.
Debbieanne Robinson nu este de acord. Fiul ei de 5 ani suferind de autism, Matthew, a văzut într-o seară la televizor un robot social botezat Milo, iar ochii lui „s-au aprins“, spune ea. A plătit 5.000 de dolari fabricantului din Dallas, Robokind, pentru a i se livra un robot. În timp ce îmi povesteşte întâmplarea în casa ei din Uxbridge, o suburbie a Londrei, Matthew se joacă cu Milo un joc menit a-l învăţa diferenţa dintre bună ziua, bună şi salut. Izbucneşte în râs la bufoneriile robotului.
Robinson speră să își deschidă propria grădiniţă pentru copii cu autism. „Dacă nu eşti dispus să îţi asumi un risc“, spune ea despre aceşti copii, „nu o să ajungă nicăieri“.
