CUVÂNTUL SĂPTĂMÂNII: Semnături

DE Cristian Preda | Actualizat: 05.04.2019 - 19:56

E prima dată când vorbesc, în colțul meu de pagină, despre un cuvânt la plural. Punctul de pornire vă e cunoscut: ca să poată intra în cursa electorală din 26 mai, partidele sunt obligate să depună semnături. 200 de mii de căciulă.

SHARE

Zilele trecute s-au prezentat cu ele la BEC. PNL zice că a strâns 1.400.000. Nimeni n-a observat că exact atâtea voturi au adunat peneliștii la ultimele alegeri. PSD s-a lăudat cu 1,3 milioane, Alianța 2020 cu peste 500 de mii. Alte cinci partide au reușit să colecteze numărul minim.

În alte țări din UE, regulile sunt foarte diferite. Să spunem că există unele unde nu se solicită vreo semnătură ca să te înscrii în cursă. În altele, numărul e mic: olandezii vor doar 30 de semnături. Slovenii cer o mie, dar oferă și alternativa unei susțineri venite de la 4 deputați. În Suedia, dacă o formațiune are un ales european, atunci n-are nevoie de vreo semnătură, iar în caz contrar e musai să adune 1.500 de suporteri. 

Belgienii au reguli pentru fiecare comunitate lingvistică: candidații din colegiul valon sau din cel flamand au nevoie de câte cinci mii de semnături, în vreme ce un candidat germanofon de 200, fiindcă talia comunităţii sale e mult mai mică.

Austriecii oferă trei variante: ca să fii recunoscut drept candidat fie te sprijină un deputat din PE, fie trei din Camera de la Viena, fie 2.600 de cetățeni. La nemți se cer semnături doar celor care n-au mai avut vreodată reprezentanți la Strasbourg, în Bundestag sau în parlamentele din landuri.

Ungurii, italienii și polonezii sunt mai aproape de logica de la noi, dar nu ne depășesc în exigențe: primii vor minimum 20 de mii de semnături, la Roma se cer 30 de mii, iar la Varșovia câte 10 mii la nivel de regiune. La noi și unui independent i se cer de 10 ori mai multe. În treacăt fie zis, suntem una dintre cele 11 țări care admit candidaturi în afara listelor de partid.

De unde vine rigiditatea asumată în România? Ideea a apărut prima dată în anii nouăzeci, când aveam peste 300 de partide. Mulți au zis că alegătorul ar fi foarte derutat dacă s-ar trezi în mână cu un buletin pe care figurează atâtea candidaturi. S-au inventat, de aceea, trei obstacole pentru formațiunile politice.

Primul privea numărul de fondatori: de la 250, cât se stabilise în decembrie 1989, s-a urcat la 10 mii, apoi la 25 de mii. A doua piedică a fost sistemul cu sute de mii de semnături, de care e nevoie la fiecare scrutin.
În fine, pragul electoral: mai întâi el a fost stabilit la trei procente, apoi a fost urcat la cinci, cu adaos pentru alianțe.

Unul dintre obstacole a fost doborât: în 2015, numărul fondatorilor a scăzut de la 25 de mii la trei. Celelalte două bariere au fost păstrate. Nu știu cât vor mai rezista...

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -