1. De câțiva ani funcționează Asociația pentru Dezvoltare Intercomunitară ITI Delta Dunării (ADI-ITI DD) – așa că n-ai auzit despre ea? N-au sărit nici pesediștii să-ți spună că se rupe țara, nu s-au cutremurat platourile tv de ciufutoșenia marilor analiștii ai patriei – pur și simplu, sunt în zona Deltei 38 de instituții (consilii județene și primării) care s-au asociat și au adus 1,2 miliarde de euro, bani europeni. Îmi spui care dintre guverne se poate lăuda cu astfel de investiții în zonă? Mira-m-aș…
Dar când vorba de orașe din Transilvania și Banat, o iau toți pe arătură, ca și când destinul acestor regiuni istorice e să stea nemișcate, încăciulate veșnic pe la ușa miniștrilor de la Centru.
De ce e așa? Să fie o vină istorică, ascunsă sub preșul patriotismului flamboaiant, a Bucureștilor, față de regiunile scoase din circuitul european și trecute în batalionul disciplinar al Balcanilor? Sună urât, nu? – dar dacă te uiți la Moldova de după 1859, dar și Ardeal, Banat și Bucovina de după 1918, vezi că ambițiile și nepriceperea Centrului le-au pus la pământ. Ne place sau nu. Pe de altă parte, istoria ne obligă să mergem înainte și să credem că împreună putem europeni puternici și buni.
De ce în cazul asocierii pentru Deltă s-a tăcut și în cazul patrulaterului Cluj-Oradea-Arad-Timișoara se face atâta vâlvă? Mai există spaima că, deși cucerită, clonată și ea după metehne orientate, zona își păstrează un set de memorii etice? – cam așa se zice: cât o fi de patriot ardeleanu’, tăt îi mai bun cafeiu-n Viană sau Budopeșt...
2. Ce se vede? O emulație rapidă printre primarii unor orașe din Ardeal și Banat, dar și intenția primarului de Iași în a coopera ”trans-carpatic”. Și de ce? În cazul ardelenilor și bănățenilor, odată cu Alianța Vestului, frustrările au căpătat certificare publică. Până acum, nemulțumirile față de birocrația din ministere erau doar subiect pentru ședința de partid sau cel mult de campanie electorală dacă erai în opoziție. Din acest moment, vorbim de opoziția față de un sistem.
De remarcat: dincolo de Carpați, subiectul e filtrat preventiv prin simboluri: deși cei patru primari din Vest au spus clar că e vorba de o administrare mai eficientă a resurselor și oportunităților, Chirică de la Iași tot a simțit nevoia să contrapună descentralizării pericolul secesiunii – adevărat, în treacăt, da’ să se scrie c-a fost prezent; asta arată că, pur și simplu, identitatea națională încă nu e vindecată, au trecut o sută de ani în care, în loc să construim ceva, am stat cu ochii-n patru nu cumva să ne fure careva ne-construitul ăla. Să consideri suspecte alianțele regionale înseamnă să nu înțelegi nimic din subsidiaritate, să nu ai încredere, până la urmă, în statul al cărui reprezentant ești.
3. M-a mirat analiza unui om căruia statul de drept îi datorează enorm: Liviu Avram. Să vii să spui că Alianța Vestului e formula administrativă a manifestului „M-am săturat de România” (l-am scris în 1998), ei bine, e o nepermisă exagerare. Onorantă pentru mine, dar exagerare.
Dacă televiziunile de știri ar fi difuzat și altceva decât accidente și teleshopping cu tigăi-minune, am fi aflat și dezbătut Legea 151/1998, cea a regiunilor de dezvoltare; dacă radiourile, dacă ziarele... Aleșii României au votat semi-legea asta cu trei săptămâni înaintea vizitei lui Eneko Landaburu, pe atunci comisar pentru extindere, la grămadă, pe repede ‘nainte, ca să mai bifăm o treabă.
Am vorbit și cu cel care se lăuda că a făcut legea, un tip învârtoșat și atent să nu-i fure ungurii Ardealul de sub pat, am vorbit și cu Landaburu. La Bruxelles se știa exact ce fac ai noștri în Parlament, dar au considerat că va fi reparată legea pe parcurs. Nu s-a întâmplat: regiunile tot fără transfer de competențe și tot fără identitate au rămas – niște ong-uri mai cu ștaif și cam atât.
4. Plus: ai observat că, la proiectul de descentralizare, de autonomie, na!, al UDMR, pesediștii s-au făcut că plouă? Au considerat pur și simplu că e doar o manevră mai strânsă de negociere și atât, fără să ia în seamă detaliile tehnice ale descentralizării – au mizat că urlă naționaliștii ”huo cu autonomia” și gata, uitând că descentralizarea implică autonomia, adică transferul de decizie și responsabilități, adică autogospodărirea, adică oare ce cuvânt mai liniștitor să inventăm?....
Ce i-a făcut pe pesediști să-și spumeze buzele? Două chestiuni. Unu: că de data asta românii fac pasul și pasul e oficial – și nu cu cereri către București, ci direct către Bruxelles. Doi: că s-a adus în discuție Proclamația de la Alba Iulia, cea pe care istoricii cu trecere la manuale o doresc uitată. Și un amănunt: zicea C. T. Popescu că ardelenii nu au dreptul la autonomie, pentru că în Proclamație se spune clar că e ”provizorie, până la întrunirea Constituantei”; doar că nu s-a mai întrunit niciodată Constituanta, Brătianu transformând Parlamentul dominat de el în Constituantă – e cam ce face Dragnea acum cu yo-yo-ul ăsta partid/guvern. Au fost nemulțumiți nu doar cei din provinciile nou-unite, dar și moldovenii care așteptau respectarea promisiunilor de la 1859. A fost practic impusă o constituție cu mari lacune, cea din 1923, și pe care azi o ridicăm în slăvi, mitizând-o fără s-o citim – într-o zi se va scrie și despre controversele de atunci și mitul se va dezgoli...
5. Și e de spus, pentru onestitate: formula asta regională vine în ultima secundă. Au trecut trei decenii de când, intrată în democrație fără un leu datorie externă și cu un bagaj de simpatie cum n-a mai fost, România își refuză modernitatea. Cei care azi vobesc despre schimbarea sistemului sunt liberali, iar liberalii au fost la guvernare și puteau să repare ce era de reparat; ba, unul dintre ei, Boc, a fost premier și avea toate argumentele, puterea, hățurile.
Ăștia suntem; avem, vorba lui Ralea, „complexul întârzierii”.
Adevărul e mai trist decât revelația târzie a celor patru primari: am făcut din articolul 1 al Constituției argumentul suprem pentru a bloca România. În loc să celebrăm diversitatea, am făcut din ea o sperietoare. În loc să construim autostrăzi și școli, am pus tricolorul pe ruine și gata, patriotismul ăsta ne-a dat cu cracii-n sus de oboseală.
Din mituri nu mai putem trăi, n-au decât politrucii să scrie pe toate gardurile despre statul național unitar indivizibil & marile spaime etc. etc. – am intrat în epoca-n care individul e mai important decât instituția, în care libertatea se câștigă nu cu vitejia și sabia, ci cu spiritul inovator. Dacă nu vedem că cele mai prospere țări sunt cele cu politici solide de educație, și nu cele cu râul, ramul, putem sta liniștiți și gureși în secolul 19, adică acum și aici...
La fel, dacă nu ne întrebăm de ce un român reușește în Occident sau în America și la noi nu. E timpul ca statul ăsta atât de ridicat în slăvi să dea niște răspunsuri – și dacă nu, să facă bine să se uite în manuale: când statele-s mutălaie, geopolitica vorbește-n locul lor.
5 și jumătate sau PS sau Doamne ferește, zi-i cum vrei: Nu-i așa că alianța asta are ca izvor dorința sinceră de a dezvolta comunități și de a da un exemplu inovator? – și n-are nicio legătură cu vizitele unui domn slab, înalt, un pic astenic, prin Cluj și Timișoara? Scuipă-n sân, fă trei cruci cu limba.
