La o privire mai atentă, însă, primii cetățeni români preferă ca, în locul unui ser real și gratuit (și nu prea, câtă vreme îl cumpără statul din banii plătitorilor de taxe și impozite) anti-COVID, să plătească pentru ca niște medici să arunce doza de vaccin la chiuvetă, dar să le elibereze hârtia care le garantează certificatul verde.
Tot astfel, ceilalți cetățeni români nu sunt preocupați de cum să producă bani pentru stat, ca niște politicieni responsabili, ci de cum să-i ia. E suficient un moment de frustrare politică și metafora poștașului care vine o dată pe lună să aducă beneficiile celor care guvernează (formal, se înțelege) este aruncată pe piață fără rezerve.
La pachet, și o explicație plastică: dacă doar aștepți poștașul, deși te afli la guvernare, ești cu pantalonii în vine. În fundul gol. Sărac. Vai de fundul tău, cum ar zice până și un maghiar precum Kelemen Hunor. Este evident că, în antiteză, imaginea virilă a guvernării este cea în care politicianul nu are nevoie de o alocație lunară să trăiască, ci își ia singur de la buget, nu e acolo doar "de decor".
Poștașul reprezintă cumpătarea, ordinea, respectarea regulilor, este un mesager al unui sistem așezat, un metronom social: primești doar ce ai dreptul, la momentele stabilite, fără discriminare. O imagine insuportabilă pentru politicianul român, ba chiar absurdă: ce sens mai are să guvernezi dacă nu încalci regulile, dacă nu devii un privilegiat? Ar fi o guvernare la chiuvetă când politicianul român (de la orice partid) își dorește direct supradoza puterii totale.
