Singurătatea Serbiei

În mod paradoxal, în presa de la București se scrie despre: opoziția puterii de la Budapesta față de imixtiunile unor funcționari de la Bruxelles, în treburile interne ale Ungariei; abuzurile administrațiilor locale ucrainene față de minoritățile maghiară și română din vestul Ucrainei; împotmolirea matriarhatului reformator, de la Chișinău; gelatina politică de la Sofia, dar foarte rar despre o altă țară vecină cu România, respectiv Serbia.

Spre deosebire de fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, un stat multinațional suficient de puternic pentru a ține la respect, în perioada postbelică, atât Moscova, cât și Berlinul, azi Serbia, cu cei 88.361 km² și 8.692.223 de locuitori - la 14 octombrie 2021 - este țara multor nostalgici după epoca în care Iosip Broz Tito conducea, cu o mână de fier, uniunea arealurilor Sloveniei, Croației, Bosniei și Herțegovinei, Voivodinei, Serbiei, Muntenegrului, Kosovo și Macedoniei. 

Rând pe rând, au apărut republicile dornice să se conducă singure - eliberate de tutela Belgradului. 

Am cunoscut în Germania ofițeri croați, care îmi relatau, cu lacrimi în ochi, despre confruntările dure cu militarii sârbi și nu uitau nici azi pe camarazii morți în linia întâi, în brațele lor. 

Fostul teritoriu iugoslav devenise martorul unor însângerări ce cu greu ar putea fi uitate și iertate. 

Întîmplarea face ca la momentul inițierii de către NATO a campaniei de bombardare aeriană împotriva Republicii Federale Iugoslavia, în timpul războiului din Kosovo - care a durat în perioada 24 martie 1999 - 10 iunie 1999 - să fiu mandatat, ca șef al biroului de presă al Armatei României, ca să explic, la postul de radio Timișoara, de ce țara noastră este de partea celor care desfășurau Operațiunea Forța Aliată.

Starea de spirit a bănățenilor era atunci una de nedumerire, mai ales că în Banatul românesc trăiau laolaltă, în bună înțelegere, români, sârbi, germani, maghiari și evrei. 

Chiar bunica mea m-a dojenit atunci, după ce a ascultat cele rostite de mine la Radio Timișoara - cuvinte echilibrate despre o stare de fapt - reamintindu-mi că sârbii ne-au fost întotdeauna prieteni. 

Și într-adevăr, în clasa unde am învățat, la Liceul "Constantin Diaconovici Loga", din Timișoara, am avut colegi de toate naționalitățile nefiind nicio animozitate practică între noi. 

Însă, după moartea lui Iosip Broz Tito, în 1980, fosta Iugoslavie se zdruncina din temelii. 

Și sârbii nu au uitat, ulterior, că primele camioane cu armament individual, pentru secesioniști, au venit din Ungaria, furnizorii fiind de sorginte germană. 

Iugoslavia s-a dezintegrat și au rămas resentimentele puternice ale sârbilor. 

Am fost în Kosovo și am văzut bisericile ortodoxe culcate la pământ. Fără milă.

Am fost în Bosnia și m-am mirat de moscheele noi, apărute ca peste noapte, de mulțimea celor care purtau haine specifice credincioșilor islamici - ei fiind practic șomeri plătiți lunar, ca să se afișeze, pe străzi, cu ținuta celor care trebuiau să înțeleagă rostul investițiilor masive ale unor state islamice, în schimbarea la față a teritoriilor locuite de cei care nu aveau nici credința catolică și nici pe aceea ortodoxă. 

Mult mai târziu, în Bavaria, am descoperit cu surprindere, că ofițerii bosniaci vorbeau binișor limba germană și mai puțin erau interesați de limba engleză, sau cea franceză. 

Iar azi, Serbia cumpără arme din Federația Rusă și din Republica Populară Chineză, ca expresie a singurătății geopolitice pe care o trăiește în fostul spațiu iugoslav. 

Acum, Forțele Armate ale Serbiei au sub 30.000 de militari, un efectiv care poate îndeplini misiuni defensive, pentru care se și antrenează, dar nu sunt oficial avute în vedere acțiuni ofensive.

Istoria adevărată a războaielor purtate în anii '90 nu s-a scris încă, doar au fost condamnați unii criminali de război. 

„Suntem o țară liberă, care dorește să descurajeze o potențială agresiune”, a spus președintele sârb, Aleksandar Vucic, adăugând că, deși Serbia este pe „drumul către Uniunea Europeană, vrea cooperare cu toată lumea”.

Pentru a adera la UE, Serbia are nevoie de sprijinul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, dar Croația și Ungaria au rețineri majore, în această privință. 

În plus, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Kosovo acuză permanent Belgradul de conlucrarea constructivă cu Moscova. 

Sunt de înțeles demersurile conducătorilor comunităților bosniace, muntenegrene și albaneze pentru ca Statele Unite să se angajeze la o prezență mai puternică în regiunea Balcanilor de Vest, pe fondul „militanței tot mai mari a guvernului Serbiei”.

Dar nevoia de protecție din partea superputerii lumii este una, iar realitatea din teren este alta. 

Nu confruntarea, cu orice preț, este soluția viitorului, ci dialogul diplomatic menit a preveni dislocări de tehnică de luptă ale armatei sârbe, de pildă, la granița cu Kosovo, cum s-a întâmplat la finalul lunii septembrie, datorită  disputei cu privire la numerele de înmatriculare a vehiculelor.

Nu aneantizarea credinței religioase a altora este calea spre evitarea unor noi crize de securitate, cum s-au agitat spiritele în Muntenegru, la înscăunarea  noului mitropolit muntenegrean al Bisericii Ortodoxe Sârbe. 

Nu inflamarea artificială a opiniei publice ferește fostul spațiu iugoslav de lozinca membrului sârb al președinției Bosniei, Milorad Dodik, care a afirmat că entitatea sârbă a Republicii Srpska din Bosnia se va separa și a amenințat că va reforma „Armata Republicii Srpska”, pentru a realiza acest lucru. 

Vorbe, vorbe, vorbe...

Este o naivitate a celor care au scris o scrisoare Congresului SUA, pentru ca la Belgrad să fie trimis "un semnal puternic că utilizarea forței nu va mai fi permisă niciodată, ca să dicteze natura și direcția politicii din Balcanii de Vest".

Belgradul știe deja asta. 

„Balcanii de Vest fac parte din aceeași Europă ca Uniunea Europeană. UE nu este completă fără țările de acolo ", a declarat, mai degrabă poetic, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, la Brdo, în Slovenia.

Deocamdată, cele 27 de state membre ale UE au respins propunerea Sloveniei, care deține președinția UE și a cerut blocului, ca să admită Bosnia și Herțegovina, Serbia, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord și Albania, până în 2030.

Motivul respingerii? 

Diferențele specifice ale statelor enumerate, în drumul lor spre standardele democrației practicate în UE. 

Sigur că la Moscova și Beijing există planuri de extindere a influenței lor în fostul spațiu iugoslav. 

Dar problema nu este nici dacă Uniunea Europeană a pierdut "controlul" în zonă și nici dacă Federația Rusă mai ales, dar și Republica Populară Chineză sunt pe cale de a fi pe cai mari, pe târâmurile cândva unificate sub Tito. 

Problema reală este dacă fostele republici iugoslave, inclusiv Serbia, au nu numai conștiința, ci și capacitatea de a își apăra identitățile, în primul rând prin mijloace politice și abilități diplomatice. 

Cine agită implicarea Rusiei în Bosnia ar fi bine să facă un popas și în Slovenia, unde am văzut răsărite, ca și ciupercile după ploaie, a numeroase firme rusești. 

A menține diferența specifică, între fostele națiuni componente ale ex-Iugoslaviei ține de firescul lumii de azi, dar a cultiva dialogul și prin finanțarea de către UE a unor proiecte economice de interes regional ar fi de bun augur.

Cultivarea, cu încăpățânare, a memoriei tragice, în țările din Balcanii de Vest nu folosește nimănui. 

UE a apărut ca o necesitate a fortificării, în primul rând prin conlucrare economică, de tipul win-win, a națiunilor europene cândva dezbinate, ostile, cu mentalități revanșarde.

Există mai puțină voință geopolitică, la Bruxelles, de extindere a Uniunii Europene și mai mult rafinament imperial la Moscova și Beijing, care recurg la împrumuturi necondiționate politic?...

Buna guvernare nu mai este o lozincă pentru fostele popoare ale Iugoslaviei, cI o țintă obiectivă, a milioane de europeni extrem de dinamici pe bătrânul nostru continent.

În absența bunei guvernări apar dușmani închipuiți, declarații patriotarde, promisiuni militariste și se scoate de la groapă proiectul Serbiei Mari. 

Uneori, unii lideri din Balcanii de Vest mai fac și afirmații infantile. 

Astfel, președintele sârb, Aleksandar Vucic, a dat NATO, săptămâna trecută, un... ultimatum de 24 de ore (!!!) pentru a reacționa în cazul în care va izbucni violența împotriva sârbilor kosovari.

Dacă trupele aliate nu reușesc să facă acest lucru, Serbia ar „reacționa”, i-a spus Vucic secretarului general al NATO, într-o convorbire telefonică. 

Sigur că nu s-a întâmplat nimic, bâzâiala țânțarului din Belgrad fiind ignorată diplomatic de elefantul de la Comandamentul Forțelor Aliate din Europa, de la Mons. 

Isteria lui Vucic este însă proba că echilibrul geopolitic din Balcanii de Vest nu s-a schimbat. 

Vucic vrea mai multe voturi, la următoarele alegeri din Serbia, dar este perfect conștient că o incursiune militară sârbă în Kosovo - o entitate statală cu 5.000 de apărători activi și 3000 de rezerviști apți de luptă - ar atrage reacția aeriană și terestră imediată și adecvată a NATO, care în de curs de câteva ore ar reaminti conducerii de la Belgrad cu ce anume nu trebuie să se joace dincolo de granițele oficiale ale Serbiei de azi. 

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat că a vorbit la telefon cu președintele sârb și cu premierul kosovar, Albin Kurti. „Este vital ca atât Belgradul, cât și Pristina să dea dovadă de reținere și să revină la dialog” a precizat el.

La nivelul conducerii naționaliste de la Belgrad, darea în spectacol geopolitic - cu alarmarea degeaba a unor unități militare, cu declarații belicoase, dar cu impact la opinia publică sârbă - ține de arta menținerii momentane la putere. 

Timpul trece, numărul votanților tineri din fosta Iugoslavie crește și apetența noii generații pentru înțelegerea punctelor de vedere ale foștilor adversari, prin convenirea unor formule de cooperare reciproc avantajoase va înlocui pe protagoniștii de azi  ai jocurilor de putere, din diferite  capitale ex-iugoslave. 

Rusia, China, Turcia, Arabia Saudită pot avea planuri de extindere a influenței lor politice, religioase, economice și militare, acolo unde memoria colectivă este marcată încă de masacrele din războaiele de secesiune ale republicilor foste iugoslave.

Dar apariția unor conducători cu opțiuni spre o democrație reală, poate îndepărta umbra unui război zonal, evitabil cu calm, moderație și încredere în aliații comunității transatlantice. 

Cel puțin deocamdată.