Dar e ridicol să susții că partidul care organizează referendumul, și cu atît mai puțin Biserica Ortodoxă, cea Catolică, sau personalitățile care îl susțin, își doresc să reimpună cu forța obiceiuri din Evul Mediu în materie de familie sau să oprime comunitatea LGBT.
Duminica trecută, vreo sută și ceva de persoane s-au adunat la București în Piața Victoriei pentru a cere, înarmați cu sloganul „Iubirea nu se votează”, boicotarea referendumului pentru familie care va avea loc la sfîrșitul săptămînii.
Un referendum care, spun ei, i-ar fi încurajat pe simpatizanții Coaliției pentru Familie să lanseze mesaje „de instigare la ură față de membrii comunității LGBT”.
Într-o declarație pentru HotNews unul dintre membrii organizației care a organizat protestul ne spune că ei „se solidarizează cu frații și surorile din comunitatea LGBT din România, pentru a spune un NU categoric împotriva acestui referendum, pentru a nu-l valida și pentru a arăta că toată inițiativa de modificare a Constituției, în speță art. 48, nu face altceva decât să îngrădească clar efectiv și direct dreptul persoanelor de același sex de a se căsători”.
„Această inițiativă vine din partea unei grupări național-creștine și fascistoide aproape, neolegionare, finanțată din afară de alte grupări adventiste și americane în detrimentul comunității LGTB”.Acest demers explicit pro-LGBT care se pronunță deschis în favoarea unei modificări a legislației care să permită legalizarea căsătoriei persoanelor de același sex este exact motivul pentru care BOR și cercurile conservatoare doresc introducerea în Constituție a definiției căsătoriei drept „uniunea dintre un bărbat și o femeie”.
Iar așa, ca observație, e interesant cum protestatarii, în timp ce condamnă virulent amestecul din afară în favoarea referendumului, sunt perfect confortabili cu intervențiile externe ale celor care se pronunță împotriva acestuia, cum sunt unele grupuri politice sau oficiali de la Bruxelles.
Apoi, demersul nu este chiar inutil, așa cum susțin cei care spun că legislația actuală, codul civil, prevede exact același lucru. O lege poate fi schimbată ușor în Parlament spre deosebire de o prevedere constituțională. Nu este nici măcar o inițiativă originală românească.
În decembrie 2013, două treimi dintre croați au votat în favoarea unei măsuri similare. Iar doi ani mai tîrziu, în 2015, slovenii au rejectat, în aceeași proporție, o lege aprobată în Parlament la inițiativa partidelor de stînga care conferea statut legal căsătoriilor persoanelor de același sex.
Uniunea Europeană nu a s-a pronunțat în nici unul din cele două cazuri, spunînd că e vorba de o chestiune care ține de competențele naționale, dar reacțiile negative, și din zona media și din cea politică, nu au întîrziat să apară în Europa Occidentală. De pildă BBC a vorbit despre „fractura culturală” care separă cele două părți ale continentului, iar liderul de la acea vreme a grupului socialist din Parlamentul European, Hannes Swoboda, s-a arătat „profund dezamăgit” de felul în care au votat croații: „Croația pe care o cunoșteam era o țară progresistă și deschisă nu una care interzice fericirea și drepturile egale”.
În opinia sa, aceeași cu cea a vocilor care domină spațiile public și politic din Occident, „drepturile LGBT, alături de egalitate și drepturile omului sunt toate parte a drepturilor fundamentale și valorilor împărtășite de europeni”. Regăsim aici acel tip de atitudine superior dogmatică adoptată de cercurile liberale progresiste care consideră drept blasfemie orice abatere de la codul etic și moral pe care l-au impus, un cod în care se amestecă drepturi cu adevărat fundamentale cu altele care sunt disputate în baza unor poziționări ideologice diferite dar la fel de legitime.
Pe acest teren s-au născut revoltele populiste din Occident care, nu rareori de o manieră la fel de schematică și intolerantă, atacă ceea ce ei numesc aroganța elitelor și derapajele „corectitudinii politice”. Una din criticile des întîlnite fiind aceea că pentru aceste elite, naționale sau europene, democrația e bună doar atunci cînd produce rezultatele considerate „corecte”.
Iar unul dintre motivele majore pentru care nu doar multe dintre aceste grupări populiste, în ascensiune masivă la nivel continental, cît și Biserica, inclusiv BOR, îl privesc cu simpatie pe Vladimir Putin este acela că sunt iritate de maniera în care cercurile progresiste trimit în derizoriu și pun imediat ștampila de obscurantism pe orice demersuri asociate în vreun fel cu tradițiile, în special cu cele religioase.O poziție tipică pentru recuzita de argumente utilizate de curentele ideologice progresiste, dominante în proporție de 90 de procente în mediile universitare umaniste americane, o găsim într-un text, cu pretenții de comunicare științifică, publicat pe platforma Contributors de Maria Bucur-Deckard, profesor la Indiana University, Bloomington.
Ea atacă virulent și trimite în derizoriu conceptul de „familie tradițională”, în care bărbatul și femeia sunt căsătoriți în baza unor norme stabilite de instituțiile religioase. Aceste norme care definesc familia, spune Maria Bucur-Deckner, „măcar din punct de vedere al dogmei religioase predominante, cele ortodoxe, sunt cam așa: fetele trebuie măritate între vîrstele 12-16, în prinicipiu cînd încep să menstrueze.
De la 16 încolo, ele devin prea mature, prea de neîncredere, ca să poată să fie considerate „curate.” Implicațiile sunt clare. Femeia trebuie să fie virgină, și dacă se poate nu complet matură din punct de vedere cognitiv, și în nici un caz legal, pentru a fi o soție bună”. Merge chiar mai departe cu argumentația, vorbind despre faptul că în „familia tradițională are dreptul sa-și bată nevasta, dar nu să îi lase urme”.
Pentru a ne avertiza apoi, pe un ton profesoral superior, că „valorile acestei „familii tradiționale” pot fi admirate poate într-o societate misogină și patriarhală din evul mediu” întrebîndu-se retoric în dacă „aceasta este familia tradițională pe care o slăvesc PSD-ul si BOR-ul?”
Numai că, oricît antipatic ar fi PSD ca partid și oricît de toxic ar fi Liviu Dragnea ca lider politic acest tip de argumentație nu este nimic altceva decît o probă de fraudă intelectuală și de deturnare a atenției de la chestiunea de fond legată de acceptarea legalizării căsătoriei persoanelor de același sex.
Ar fi desigur o probă de naivitate să crezi că Liviu Dragnea și colegii săi din fruntea PSD sunt în mod real măcinați de frămîntări pe tema definiției familiei. Principalul lor obiectiv este acela de a încerca să cîștige niște puncte electorale. Dar e ridicol să susții că partidul care organizează referendumul, și cu atît mai puțin Biserica Ortodoxă, cea Catolică, sau personalitățile care îl susțin, își doresc să reimpună cu forța obiceiuri din Evul Mediu în materie de familie sau să oprime comunitatea LGBT. După cum e la fel de ridicol să susții că mergînd la vot înseamnă că „te dai cu PSD-ul”.
Decizia de a participa la referendum sau de a-l boicota are la bază în destule cazuri motivații care țin de convingeri personale profunde. Nu tot ceea ce se întîmplă în jurul nostru trebuie citit neapărat în cheie strict politică. Iar faptul că la Bruxelles lumea observă, cu îndreptățire, precaritatea intelectuală și profesională a majorității membrilor actualului guvern în frunte cu prim ministrul Viorica Dăncilă nu înseamnă deloc că opiniile pe alte teme, precum cea de la referendum, trebuie asumate imediat de parcă ar fi literă de lege.Autoarea textului din Contributors trage spre final concluzia că „dacă PSD si BOR doresc să tribalizeze Romania, ceea ce pare destul de clar, nu înseamnă că restul lumii trebuie să participe în acest exercițiu”.
Într-adevăr, societatea românească din acest moment este profund tribalizată. Dar e tribalizată de mai multă vreme, referendumul nu face decît să introducă o nouă falie. La fel cum este și cea americană, cea britanică sau cea din multe țări europene. Din păcate suntem, din acest punct de vedere, într-un perfect sincronism global.
Argumentele factuale sunt distorsionate sau ignorate complet, oricît de solide ar fi acestea. Războaiele au înlocuit dezbaterile de idei. Cei care au păreri contrare sunt automat trecuți în categoria dușmanilor care trebuie desființați dacă nu fizic cel puțin la nivel intelectual.
În timpul campaniei prezidențiale din 2008 atunci cînd în timpul unui miting electoral Barack Obama a fost acuzat că ar fi un simpatizant al teroriștilor musulmani regretatul senator american John McCain a reacționat spunînd că e un om onorabil cu care se întîmplă să aibă diferențe majore de opinie pe teme fundamentale.
Dar astfel de poziții au devenit între timp desuete. Contează doar apartenența la un „trib” sau la un altul atunci cînd se adoptă o poziție sau se dă un vot. De pildă, avem un trib al celor care cred că tot ce a făcut DNA pînă acum a fost doar o „vînătoare de vrăjitoare” și o „agendă politică”, probabil dictată din afară, și avem un trib al celor pentru care procurorii cu pricina, în frunte cu Codruța Kovesi, au fost doar o armată neprihănită în lupta cu balaurul corupției.
După cum avem un trib progresist al celor care cred că ancorarea în tradiții ar fi ceva toxic, retrograd, nociv, o probă de obscurantism. Un balast de care trebuie să scăpăm pentru a construi un nou univers societal, pur, în care dominant să fie principiul relativismului moral.
Și avem, desigur, și triburi care derapează în direcția contrară, pe o pantă fundamentalist religioasă sau a unui naționalism primitiv. În mod normal poziționările diferite în ceea ce privește o definiție acceptată pentru familie nu ar trebui să provoace explozia de agresivitate și intoleranță la care asistăm. Sau să ducă la etichetări simpliste. În plus, în cazul unor astfel de subiecte, ca și a altora de altfel, Bruxelles-ul nu deține monopolul adevărului, așa că a-l invoca ca un fel instanță supremă nu e cea mai bună idee.
În volumul de eseuri „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate” Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie/Medicină, atrăgea atenția că „iluminați științific” ajungem să „nesocotim neprețuita comoară conținută în tradițiile oricărei culturi vechi, precum și în învățăturile marilor religii ale lumii”. Poate că ar trebui să reflectăm și la aceste lucruri înainte de ne grăbi să preluăm cu Copy Paste preceptele radicale ale unei agende ideologice „corecte”.
Chiar dacă orice dezbatere civilizată, și nu doar pe această temă, este desigur binevenită. Dar mai este o astfel de dezbatere posibilă? Probabil că nu. Din păcate multe punți între aceste „triburi”, chiar și cele populate de persoane fundamental oneste, sunt deja distruse. Iar multe din cele rămase încă în picioare se vor surpa probabil în curînd și ele pentru că argumentele, inclusiv cele factuale, sunt suveran ignorate iar predispoziția pentru dialog, nuanțările, sunt considerate compromisuri inacceptabile cu dușmanul.
