La 27 septembrie 2020, Azerbaidjan și Armenia au revenit în atenția opiniei publice internaționale prin declanșarea luptelor pentru Karabahul de Munte. Armenii au ocupat această regiune și șapte raioane administrative azere din jur în urma războiului din 1992–1994, care a condus la 30.000 de victime, soldați și civili din ambele părți.
300.000 de armeni au părăsit Azerbaidjan după luna februarie 1988 și 200.000 de azeri au fugit din Armenia și Karabah. În ultimii ani ai URSS-ului, masacrele în masă ale armenilor în Baku și Sumgait și masacrarea azerilor de către armeni în Hodjala au reprezentat niște scene îngrozitoare.
Violența în cauză pare a fi parte a ADN-ului etno-politic caucazian, însă de fapt reprezintă un artefact social în baza suprapunerii mai multor factori istorici, în principal a războaielor purtate de Imperiul Rus cu Imperiul Otoman și cel Persan, în urma cărora frontierele au fost în continuă schimbare, cu un număr important de persoane strămutate. Aplicarea paradigmei statului-națiune, omogen din punct de vedere etnic și religios, în contextul dezintegrării Imperiilor Rus și Otoman, a condus nu doar la orori inimaginabile, precum genocidul turcilor împotriva armenilor, soldat cu 1,5 milioane de victime, ci și la consolidarea reciprocă a imaginii de "dușman pe vecie" între comunități care, altfel, au conviețuit în mare parte pașnic timp de secole. Acest lucru este evident dacă privim la harta etnică, formată în baza recensământului din Imperiul Rus în 1897: armeni, tătari caucazieni (viitorii azeri), kurzi, persani, greci, nemți, yaziși, tați, osetini, lezghini, abhazi, aisori, ruși, ajarieni, talâși, localitățile cărora au creat un mozaic etno-religios foarte complicat.
Din punct de vedere al dreptului internațional, sunt importante Tratatul de prietenie și fraternitate între guvernul lui Mustafa Kemal și Rusia sovietică, semnat la Moscova în februarie 1921 și Tratatul de prietenie, girat de ruși și semnat de Armenia, Georgia, Azerbaidjan și Turcia la Kars, în luna octombrie a aceluiași an, care au trasat frontierele pe care le cunoaștem la momentul de față.
De asemenea, este relevant contextul geo-politic. Bolșevicii au așteptat să vadă care este capacitatea militară și administrativă a lui Mustafa Kemal, menținând presiunea asupra acestuia prin a-i susține, periodic, adversarul – Enver Pașa. La acest joc dublu se mai adăuga și factorul Cominternului, care spera la un export al comunismului în Turcia. Atunci, însă, când a devenit clar că acest lucru nu va fi posibil, bolșevicii aul luat decizia să îndrepte eforturile lui Enver Pașa spre subminarea influenței britanice în rândul musulmanilor din India, susținându-l, în final, pe Ataturk și acceptându-i parțial revendicările sale teritoriale în Caucazul de sud.
Astfel, în urma Tratatului de la Kars, bolșevicii au primit o zonă tampon - regiunea Batumi, bogată în petrol și dezvoltată economic, au transformat fostul inamic într-un aliat situațional, care lupta împotriva dușmanilor comuni - Anglia și Franța, eliminând opțiunea unui cap de pod pe teritoriul turc împotriva Rusiei sovietice.
Este adevărat, în același timp, că în Tratatul de la Kars bolșevicii au acceptat condiții ce au ținut de aranjamentele teritoriale interne, un gest pe care nu l-au mai repetat cu ocazii similare. Astfel, la insistența lui Ataturk, regiunile Nahicevani și Karabahul de Munte au fost transferate către azeri iar în Georgia a fost creată autonomia ajariană. În urma Tratatului de la Kars au avut de pierdut cel mai mult armenii, în jur de 30% din teritoriile istorice, însă bolșevicii aveau alte griji decât a-i satisface pe armeni, care până la ocupație aveau un guvern naționalist și anti-sovietic (reticența actuală a Moscovei de a susține Erevanul are rădăcini similare – neîncrederea în Pashinian, venit la putere în urma unor schimbări politice revoluționare). De asemenea, este extrem de discutabilă capacitatea sovieticilor de fi luptat pentru Kars, Artvin, Ardagan, Muntele Ararat și alte regiuni, cedate turcilor – până la sfârșitul anului 1917, armata rusă de pe frontul caucazian ca atare nu mai exista, iar unitățile naționale armene sau georgiene erau slab organizate și înarmate, incapabile să opună rezistență turcilor.
Interesant este că Stalin, influențat de Beria, a vrut să-i forțeze pe turci, după cel de-al doilea Război Mondial, să retrocedeze teritoriile cedate în urma Tratatului de la Kars, însă Turcia a rezistat, nu în ultimul rând datorită susținerii SUA și a Europei Occidentale. Aceste pretenții teritoriale, indubitabil, au jucat un rol important în decizia Turciei de a adera la NATO în 1952.
Miza actuală a ofensivei azere, în spatele căreia stau Turcia și Erdogan personal, este să-i forțeze pe armeni cel puțin să cedeze raioanele azere din jurul Karabahului și să așeze Erevanul la masa de negocieri pentru a decide soarta regiunii în termenii convenabili turcilor și azerilor.
Doar că, în pofida poziției agresive turcești, acest nod caucazian nu poate fi tăiat cu sabia.
Iulian Fruntașu este istoric, scriitor și moderatorul emisiunii "Conexiuni" la TVR Moldova
