Conform acestei logici, hărmălaia prezentă e rodul surdinei trecute. Parada personajelor care defilează la televizor îşi are originea în seceta de acum trei decenii, când programul TV avea două ore şi tot atâţia protagonişti. (Cu alte cuvinte, Vulpiţa e, într-un fel, urmaşa cu semn schimbat a Elenei Ceauşescu.)
Turismul sălbatic din mileniul trei se explică prin sigilarea graniţelor în comunism. În general, cauzele exceselor actuale trebuie căutate în penuria împâclită a deceniilor trecute.
Nesimţirea din ultimii ani se bucură la rândul ei de alibiurile pe care i le găsesc cei care au răspuns la orice. Iar aceşti avocaţi fără barou ne spun întruna că mârlănia galopantă, proasta creştere, dispreţul pentru intimitatea şi confortul minim al aproapelui nu trebuie arătate cu degetul, ci înţelese.
Perfect, aşa am procedat. Le-am urmat sfatul. Am aprofundat până am înţeles. Sunt – în acea serie de sinonime care anunţă de obicei o criză de nervi – dumirit, lămurit, luminat şi edificat. Dar ce fac mai departe? Fiindcă am, iertat să fiu, pretenţia reciprocităţii.
Dacă eu îl înţeleg pe nesimţit, aş vrea să mă înţeleagă şi el pe mine. Or, asta nu se întâmplă. Sigur, mi se poate spune că un nesimţit înţelegător, un mârlan empatic, un neam prost prin care trece unda compasiunii e o contradicţie în termeni. Şi chiar aşa şi este. Dar asta nu aduce nici umbră de consolare.
Mi s-a cerut de mai multe ori să aleg forma de nesimţire care-mi creează indispoziţia cea mai mare. Am dat de fiecare dată acelaşi răspuns: nesimţirea audio. De ce?
Fiindcă nu găsesc (sau cel puţin n-am găsit până acum) vaccinul izbăvitor. Nu ştiu cum să mă apăr în faţa celor care-mi asediază timpanele şi-mi fac ţăndări concentrarea.
Nu am capacitate de ripostă. Situaţia e delicată, ştiu, şi observ lucrul ăsta mai cu seamă în mijloacele de transport cu care circul.
Dacă dau peste cineva care pute, mă mut mai încolo şi, sacrificând tihna cititului pe scaun, rezolv. În schimb, dacă dau peste un nesimţit care vorbeşte tare, mutatul mai încolo nu mă ajută.
De ce? Fiindcă mai încolo găsesc pe altcineva care vorbeşte la fel de tare. Şi mai încolo, la fel. Şi tot aşa.
Colac peste pupăză, simt din ce în ce mai intens transformarea unei calităţi în handicap. E vorba de discreţie, de o anume stilistică a reţinerii, a tonului scăzut.
Constat cu obidă că sunt prost echipat pentru viaţă. Mă trezesc adept al murmurului într-o pădure de răgete. Mă surprind în metrou, în tramvai sau în troleibuz şi, recunosc, n-am cum să mă felicit.
Mă uit chiorâş la toţi cei care-mi destramă liniştea (pe care, ca un om rupt de realitate, continui s-o pretind) şi doresc să li se descarce telefoanele mobile, să-i lovească faringita, să primească o veste care să-i lase fără grai sau măcar să coboare la prima.
Ordon în gând suplicii de-o psihanalizabilă inventivitate pentru toţi aceşti vorbitori pulmonari.
Îi şfichiuiesc cu priviri ostile, închid cu zgomot şi exasperare cartea pe care-o citesc, pentru ca după două-trei secunde s-o redeschid ostentativ, spre a da totuşi de înţeles că nu cedez, că totul devine o chestiune de ambâţ şi că, măcar în orizontul zodiacului, e imprudent să te pui cu Leii.
Am visat într-o noapte că o Monica Bellucci de 28 de ani îmi dăduse întâlnire pe terasa unui hotel rafinat din Sorrento.
Câteva nopţi mai târziu, am visat că inventasem un potenţiometru prin care puteam să reglez nivelul de decibeli al celor din preajmă, ba chiar să-i dau pe mut, fără să se poată opune.
Mărturisesc că visul a cărui neconvertire în realitate m-a dezumflat a fost al doilea.
