În ‘88, de Crăciun, a fost crunt

DE Ramona Ursu | Actualizat: 22.12.2019 - 17:55

Aveam nouă ani la Revoluție. Abia intrasem în clasa a III-a, fusesem făcută pionier de puțin timp, dar se lipiseră deja bine de mine regulile de atunci.

SHARE

N-am cum să uit decembrie ‘89. În sufrageria mare, rece ca gheața, din cartierul Alexandru cel Bun, din Iași, priveam, lipită de mama, la televizor.

Nu prea înțelegeam ce se întâmplă, mamei îi era teamă, plângea mult și ce îmi amintesc e că, abia când s-a transmis la TVR, în 25 decembrie, execuția cuplului Ceaușescu, s-a liniștit. Era fericită.

A strigat în casă de bucurie. Am strigat și eu cu ea. Dar eu tot nu înțelegeam mare lucru.

Îmi amintesc și mirarea mea legată de faptul că în casă era bucurie că au fost împușcați Nicolae și Elena Ceaușescu. Mirare venită, probabil, din faptul că, până atunci, tot ce auzeam despre cei doi era că erau oameni buni, iubiți, respectați.

După vacanța de iarnă, în prima zi de școală, mi-am îmbrăcat uniforma, mi-am pus cravata de pionier la gât și cam asta însemna pentru mine Revoluția. Mama a râs.

Fratele meu, mai mare cu patru ani, a râs. Bunica a râs. Toți mi-au spus că nu mai trebuie să-mi pun cravata la gât, că a fost Revoluție, că Ceaușescu e mort.

N-au reușit să mă convingă. Rețin sentimentul de teamă pe care îl aveam. Cum să mă duc la școală fără cravată la gât? Îmi era frică.

Totuși, după insistențe și explicații, tot ce m-au convis ai mei a fost să-mi dau jos cravata de la gât și să o iau în ghiozdan. Altfel nu am vrut să plec la școală.

Pe la patru ani, eram deja învățată cu statul la coadă, cu noaptea-n cap.

Am încă fragmente de amintiri din copilărie când coboram opt etaje cu mama sau cu bunica, pe la patru-cinci dimineața, era noapte, legam sacoșele cu sticle goale și le aliniam la rând la lapte.

Urcam apoi în casă și mai coboram după jumătate de oră, după o oră, apoi după două, așteptând mașina cu lapte. Îmi amintesc și bucuria pe care o simțeam când ne întorceam cu sticlele pline.

La fel cum îmi amintesc și supărarea când mașina cu lapte nu mai venea sau nu ajungea marfa până la sticlele noastre goale.

Mama era proiectant. Tata, la fel. Bunica, la fel. N-am să uit niciodată o cunoștintă de familie care lucra la fabrica de lapte și care avea întotdeauna ce mânca. Bunătăți.

Lapte, unt, cașcaval împletit (ce minune mi se părea!), smântână, brânză topită. De fiecare dată când mergeam la ei în vizită, în capul meu de copil era gândul că poate ne vor da și nouă ceva. Și uneori ne dădeau. Nu știu dacă pe bani sau nu, n-am întrebat-o niciodată pe maică-mea, dar, oricum, ne dădeau. În anii ‘80, în Iași era foame.

Îmi amintesc alimentara enormă din cartier, plină de borcane cu mazăre și de rafturi cu creveți. Carnea, uleiul, zahărul, pâinea, făina le luam pe cartelă.

Bunica a plâns, într-o lună, după ce a stat cu mine de mână, ore în șir, la coadă la carne și a mai reușit să ia o bucată de slănină. Dar a luat-o și pe aia.

Prima banană am mâncat-o după Revoluție. Nici nu văzusem până atunci. Portocale mai mâncasem de câteva ori, de puține, oricum. Îmi aduc aminte de un an în care ai mei au făcut comandă la Telemark.

Era înaintea unui Crăciun, oricum, până în ‘86, sigur, când a venit un domn cu o lădiță cu mâncare. Îmi aduc aminte de niște salam, de cașcaval și de portocale, dar cred că mai erau și altele în lădiță.

Telemarkul era, în Iași (nu știu dacă și în restul țării), un serviciu care ținea de Alimentara. Mama îmi spune că o familie avea dreptul să facă comandă o dată pe lună, dar de cele mai multe ori nu aveai ce comanda, pentru că nu exista nimic de cumpărat.

Maximum ce se găsea, în general, era merluciu și mălai. Nu ficat de pui (ce tot vâna mama), nu unt, nu brânză, nu portocale, nu cafea, nu salam mai bun. Cel mai mare noroc, își amintește mama, l-a avut în vara lui 1980, când m-am născut eu.

M-au botezat cam când aveam o lună, exact înainte de 23 august și, tocmai pentru că era perioada cu 23 august, la Telemark ai mei au găsit cam de toate. De prin ‘86-‘87, serviciul ăsta s-a desființat.

Foamea era și mai mare. Nu, nu e adevărat că toată lumea se descurca, pe atunci, cu mâncarea. Noi nu ne descurcam.

Din ‘86, nici rude la țară nu mai aveam - de unde ne mai venea, uneori, câte ceva de mâncare. Iar la institutul la care lucrau ai mei se găseau doar foi de calc, tuș, creioane, șabloane, radiere și lame de ras.

Nimic de mâncare. Eram dintr-o familie de oameni obișnuiți, nu cu funcții, nu înfipți în partid, nu cu legături cu Securitatea.

Ai mei nu se “învârteau”, nu “descurcau”. În ‘88, de Crăciun, a fost crunt. A fost crunt din multe motive, dar și din cauza lipsei mâncării.

Am împărțit trei crenvursti între patru oameni. Asta a fost toată carnea, de Crăciun. Și ce o mai fi reușit mama să încropească pe lângă.

Imediat după Revoluție, îmi aduc aminte de alte cozi. Cozile pentru pulpe americane. Primele dăți, mama cumpăra sacoșe întregi de pulpe.

N-am să pot uita niciodată fericirea ei, dar și a noastră, când vedeam sacoșele pline cu pulpe de alea mari, enorme, înghețate, abia scoase din baxurile izbite pe jos.

Anii ‘90 au fost cumpliți. A urmat, în cazul nostru, iar foamea. De data asta, din cauza lipsei banilor, a lunilor în care salariile nu mai veneau, apoi disponibilizări și tot așa.

Habar nu am dacă, în locul mamei mele, m-aș fi descurcat. Habar nu am dacă aș fi făcut față, cu doi copii, la tot stresul, la toate schimbările și la greutățile de atunci. Dar ea a făcut-o.

Și știu că a făcut-o cu sacrificii enorme și fără compromisuri. Știu și că libertatea mea de acum, credința mea în adevăr, în dreptate, în bine comun, absolut tot ce sunt și ce fac eu acum sunt pentru că mama mea a luptat.

A luptat în anii aceia peste care eu nu știu - și nici nu cred - dacă, în locul ei, aș fi trecut.

Comentarii


© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.