De la bobârnac la şut

DE Radu Paraschivescu | Actualizat: 29.11.2019 - 10:48

„Referitor la scandaluri, eu zic că încă n-am văzut tot ce-o să vedem“, a declarat cândva un fotbalist. Formula e ilogic-aberantă, de acord, dar semnalează înclinaţia umană spre insultă şi limbaj buruienos.

SHARE

Şi poate că nu e o idee rea să vedem cam pe unde se situează România în clasamentul mondial al injuriei, câtă vreme ascunsul urzicilor în vorbe a devenit o ocupaţie atât de răspândită, pe care o deplânge (în bună parte ipocrit) toată lumea.

Aparent, stăm bine: ne-am croit loc în partea superioară a ierarhiei, ca suculenţă a măscărilor. Ceea ce nu e neapărat o veste încurajatoare. 

Englezii şi francezii deţin la rândul lor resurse de acid lexical, dar nu simt atât de des nevoia bălăcitului în troacă.

Prin comparaţie, noi jignim de multe ori primitiv, cavernicol, folosindu-ne bocancii în loc de creier. Tragem, altfel spus, prea multe şuturi şi prea puţine bobârnace.

Şi asta nu fiindcă n-am şti să procedăm altfel, ci din cauză că insulta ieftină, neirigată de ironie sau duh, atrage public şi reacţii.

A fost dintotdeauna aşa? Mai degrabă nu. Răfuieli, revanşe şi replici dizolvante au existat şi în trecut, fireşte. Nici nu trebuie să coborâm foarte mult în timp ca să descoperim scrimeuri care ştiu să gâdile pieptul preopinentului cu floreta.

Singur Păstorel Teodoreanu are în palmares zeci, dacă nu sute de victime executate scurt, în catrene vitriolante şi în acelaşi timp delicioase pentru toţi, minus destinatarul.

Una dintre ţintele preferate, Nicolae Iorga, s-a ales chiar cu un snop de împunsături, „Strofe cu pelin de mai / contra Iorga Nicolai“, din care istoria literaturii a reţinut măcar două: „Profund şi vast ca un Atlantic, / El nu se încurcă-n prozodie: / De cum a început să scrie, / A scris în kilometru antic“ şi „Fie neamţ, chinez, hindus, / Omul din maimuţă vine, / Numai Iorga ştim prea bine / Că se trage din Larousse“.

Cum arată lucrurile astăzi? Mai prost, desigur. De ce? Fiindcă expresia publică a inteligenţei şi-a pierdut din forţă şi contur.

Capacitatea ei de seducţie s-a diminuat regretabil. Într-o lume de bizoni şi rinoceri, flexarea muşchilor epatează mai mult şi mai iute decât replica spirituală, calamburul sau epigrama. Deriziunea şi ofensa mizează doar în mică măsură pe luminări neuronale.

Moda impune altceva acum: sudalma de birjar, bruftuluirea groasă, specularea cine ştie cărui handicap fizic, mojicia barocă a descărcătorilor din porturi.

Poanta trăieşte în exil, alungată de la curte de reflexul suburban al celor puternici. Parcă nici râsul nu mai e acelaşi de când a devenit hăhăială. Şi, la urma urmei, ce aşteptări să ţeşi într-o lume în care tot mai multe femei înjură evocându-şi făloşenia lipsă?

Să nu ne amăgim. Să nu credem cumva că străinătatea se compune din mimoze şi gentilomi a căror condiţie de viaţă e suavitatea.

Aşa ceva ar fi nu doar plicticos, ci şi imposibil. Anglia, Franţa şi America au în patrimoniu o sumedenie de acrobaţi ai ofensei, însă  intervenţiile lor te obligă, întâi şi-ntâi, la un elogiu al ascuţimii.

Coluche şi Churchill, pentru a da două exemple la întâmplare, n-au strălucit niciodată prin precauţii de exprimare şi, totuşi, asistenţa a recunoscut efervescenţa ghiduşă a fiecăreia dintre picanteriile lor.

E, în fond, şi o chestiune de valorificare a libertăţii. Dacă ofensezi punând totuşi în joc sprinteneala minţii, parcă şi jignirile se uită mai uşor.

Dacă preferi brutalitatea şi avântul frust, parcă şi complimentele se transformă în jigniri. Cei insultaţi se formalizează mai puţin când sunt victimele unor deştepţi decât când nimeresc în raza de acţiune a unui prost sau a unui golan.

Până la urmă, frumos ar fi să existe chiar şi o stilistică a ofensei. Nu de alta, dar Buffon ne-a spus demult că „stilul e omul“. Şi ar fi bine să începem să-l credem.

Comentarii

© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.