Au spus-o diverşi oameni pe diverse tonuri: justiţia e cea din sala de judecată, nu cea de la televizor. Sigur, e greu – aproape imposibil – să spui „ajunge“.
După ce ai plimbat pe sub ochii publicului atâtea perechi de cătuşe pe atâtea perechi de mâini, nu-ţi vine să mai faci pasul înapoi. Şi asta nu de dragul sau de mila Sorinei Pintea.
Ci fiindcă există şi aşa destulă degradare în jurul nostru ca să mai avem nevoie de suplimente.
E însă de înţeles reacţia celor care vor mai departe parada cătuşelor?
Mă tem că da. Amănunt: spectacolul savurat cu încântare e cel al încătuşaţilor care au avut de-a face, sub o formă sau alta, cu politica.
Un Marian Iancu, de pildă, n-a provocat cine ştie ce emoţii şi comoţii când a apărut cu mâinile prinse în faţă. Un Adrian Năstase, în schimb, berechet.
Televiziunile şi-au învăţat bine lecţia din manualul de rele practici: protagonistul spectacolului trebuie să aibă racorduri politice. Indiferent de partid.
Dacă e afacerist, dirijor, bancher, şofer sau arhitect, nu prezintă interes.
Dacă e Antonie Solomon, Monica Iacob-Ridzi, Radu Mazăre sau Elena Udrea, prezintă. De ce? Din câteva motive.
Unul dintre ele e felul în care privitorul se simte răzbunat când priveşte un politician cu cătuşe. Cu alte cuvinte, perspectiva statului la răcoare al primului îl răcoreşte pe al doilea.
Judecata e elementară: dacă tu, politicianule, în bogăţia ta oricum remarcabilă, ai delapidat fraudulos, ai furat, ai escrocat sau ai jefuit, măcar atâta satisfacţie să am şi eu, în sărăcia mea: să te văd plimbat ca ursul de la circ, cu mâinile în faţă şi luminat de camerele TV gata să-ţi surprindă cel mai mărunt gest şi cel mai mic strop de transpiraţie.
Funcţionează aici o cultură a ranchiunei pe care doar o mutaţie geologică ar putea-o înlătura.
Prima vină pentru asta o au, de bună seamă, politicienii care au furat şi care, în acest fel, fac să ricoşeze blamul şi asupra celorlalţi – căci, surpriză, doamnelor şi domnilor, există şi politicieni oneşti, cu frica lui Dumnezeu şi care n-au intrat în politică pentru îmbuibare, lăturişuri şi coţcării.
Un alt motiv ţine de ruşinarea împricinatului – în cazurile când acest sentiment există.
Cu excepţia patologică a încătuşatului care îşi arată extatic cătuşele şi urlă (purtând un guler cervical menit să înşele vigilenţa instanţei) „Isus pe cruce, Barabas în libertate!“, politicienilor n-are cum să nu le fie ruşine.
Nu când fură, ci dacă sunt arătaţi lumii după ce (şi, desigur, dacă) fură.
Acest motiv se cuplează cu altul, derivat din bănuiala manevrelor de culise: certitudinea vizuală.
Altfel spus, dacă nu-l vede pe politician şi doar află că a fost încătuşat şi dus în arest, privitorul adulmecă imediat mişmaşul: „E cu ochi şi cu sprâncene. Stai să vezi că-l fac scăpat“.
Pe când, dacă îl vede cu cătuşe la mâini, se relaxează şi conchide în sinea lui că se va face totuşi dreptate.
Pe lângă asta, posturile TV care participă la concursul de respirat în smârcuri folosesc materialul filmat pentru a sluji agenda patronatului: unii îl angelizează pe încătuşat şi demonizează sistemul de justiţie, alţii procedează taman pe dos.
Există, în fine, şi un motiv care ţine de curiozitatea morbidă a privitorului, precum şi de calculul potrivit căruia necazul altuia e fericirea lui. Oricât de ciudat ar părea, el vine din tradiţia pedepselor capitale din pieţele publice.
Lumea a evoluat (cică), iar pedeapsa cu moartea a dispărut în multe ţări. Însă obiceiurile au rămas.
Plimbarea cu cătuşe în văzul lumii de pe canapele e echivalentul de azi al decapitărilor de ieri, când călăul lua de jos capul retezat şi-l arăta gloatei.
Ca să vadă ce păţesc nelegiuiţii, dar şi ca să le astâmpere foamea de şoc, de sânge, de uragan al senzaţiilor.
