Nu încape îndoială, scorul înregistrat de Maia Sandu la alegerile prezidențiale din Republica Moldova este neașteptat de categoric, analiștii pronosticând unul mai strâns, luând în considerație resursele administrative utilizate de Igor Dodon. Și, evident, rezultatul în cauză reprezintă un lucru pozitiv în evoluția politică a țării.
Totodată, este indiscutabil faptul că victoria dnei Sandu a fost determinată de votul protestatar, pentru că nici chiar cetățenii moldoveni (și aceștia au văzut toată fauna politică posibilă în ultimii 30 de ani) nu au putut înghiți un asemenea personaj pentru încă patru ani. Igor Dodon, impacientat să ajungă la putere și să o mențină, a încercat, în plan intern, să imite autoritarismul fostului președinte comunist Voronin și să reinstaureze managementul asupra business-ului concrescut cu statul, gestionat de oligarhul Plahotniuc, fugar la momentul de față. O combinație urâtă de tot.
În plan extern, orientarea sa spre Moscova a fost atât de obsesivă încât devenise prilej de ironii chiar și pentru comentatorii ruși care, cu ocazii publice, îi surprindeau privirile pline de devotament îndreptate spre Vladimir Putin care, uneori, nu mai rezista nici el și-l umilea față de cei prezenți. Bunăoară, în timpul Forumului Economic Internațional de la Sant-Petersburg din 2017, când moderatoarea evenimentului l-a întrebat pe Prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, dacă dă crezare asigurărilor rușilor că nu au încercat să influențeze alegerile americane, Putin a intervenit: ”Întrebați-l mai bine pe Dodon, el știe mai bine.” Toată lumea a râs, inclusiv Dodon, care nu încăpea în piele de fericire, fără a cunoaște faptul că Putin a făcut aluzie la Ioan Cel Groaznic – acela, când nu voia să răspundă la vreo întrebare, zicea: ”Întrebați-l pe măscăriciul meu!” Jenant. Chiar și pentru o țară atât de mică și în derivă, după cum este Republica Moldova.
În timpul campaniei electorale, Igor Dodon a călcat de pe o greblă pe alta, ba amenințând că va fi război civil dacă va câștiga Maia Sandu, ba insultând cetățenii din diasporă, ba reclamând o presupusă implicare a Occidentului în alegeri, creând impresia că preferă să dea foc căminului în care trăiește doar pentru a se produce în calitate de pompier în fața camerelor de luat vederi. Și pentru a rămâne în continuare președinte, evident. Pentru că a scăpat țara de un inamic. Imaginar.
Pe de altă parte, să fie clar – Maia Sandu a primit un cec în alb, după cum s-a mai întâmplat în istoria politică recentă a Moldovei, cazurile Chirtoacă și Filat fiind relevante în acest sens. Nici prestanța dnei Sandu în calitate de premier nu a fost strălucită, unii dintre miniștrii săi fiind incompetenți, iar alții rupți de realitate, preferând să meargă în concedii la mare pe timp de criză politică și economică deoarece aranjamentele fusese făcute cu mult timp înainte. Miniștri-turiști în esența lor. Și mai incomprehensibilă a fost demisia dânsei, după cinci luni la guvernare.
Adevărat, postul actual de președinte, chiar dacă implică mai puține atribuții și responsabilități, reprezintă, totuși, o platformă pe care Președintele Sandu ar putea-o utiliza pentru soluționarea problemelor țării. Această tribună îi este chiar mai potrivită decât postul de prim-ministru. Cert este faptul că nu va implica instituția prezidențială în coțcării lamentabile, după cum a făcut-o Igor Dodon, acceptând pungi cu bani din partea oligarhului Plahotniuc, fiind și filmat cum o face. Nici nu va renova clădirea și accepta mobila din partea Președintelui Erdogan în schimbul expulzării profesorilor turci. Adică Președintele Sandu va reda acel minim de demnitate instituției, va scoate țara, în măsura posibilităților, din izolare internațională – lucru poate nu atât de complicat, având în vedere cât de nefrecventabil a fost Dodon.
Mai complicată va fi lupta pentru eradicarea corupției și relansarea economică, dar și aici Sandu are o marjă de manevră, în pofida faptului că deputații socialiști și cei controlați financiar de către Plahotniuc și Șor vor bloca agenda de reforme, promovându-și interesele speciale. Alegerile anticipate ar putea fi o soluție, dar se vor desfășura în termenii socialiștilor și ai multimilionarilor fugari.
Totodată, dincolo de euforia rezultatelor prezidențiale, ar fi necesar să înțelegem că, în pofida revopsirii velelor în galben aprins, Republica Moldova reprezintă o construcție hazardată iar oceanul în spatele ei este neliniștit. Depopularea țării a intrat într-un trend ireversibil, asociat cu marile dezastre, precum războaiele și foametea, iar coțcarii și-au făcut din conceptul de suveranitate ultimul lor refugiu.
Ar fi dispusă societatea și elitele românești să ajungă un moment Snagov pentru Republica Moldova? Cu proiecte serioase de infrastructură? Cu instaurarea unei misiuni europene de justiție? Poate pachebotul românesc să tracteze șalupa moldovenească la civilizație?
Greu de spus.
