Război și pace în istoria omenirii. Ce perioade au fost cele mai pașnice? Europa, mai competitivă și violentă
Război și pace în istoria omenirii. De-a lungul mileniilor, oamenii au purtat nenumărate războaie. Dar a existat vreodată o perioadă în care să nu ne fi luptat?
Starea de război și nu de pace, pare a fi starea permanentă a omenirii, având în vedere conflictele violente care au loc chiar acum în întreaga lume
Dar au trăit oare oamenii vreodată fără război? Răspunsul depinde de modul în care definim termenul „război”.
Istoricii consideră că istoria arată că Europa a fost cel mai competitiv și violent continent.
Perioadele de pace, mai rare decât cele cu război
Dacă prin război se înțelege o luptă între două guverne, atunci da, au existat perioade pașnice „pentru că, timp de aproape 99% din istoria umanității, nu au existat guverne”, a afirmat Ian Morris, istoric la Universitatea Stanford și autor al cărții „War! What Is It Good For? Conflict and the Progress of Civilization from Primates to Robots” (Farrar, Straus and Giroux, 2014).
Violența, pe de altă parte, a existat dintotdeauna. Dacă întrebarea devine „Au trăit oamenii vreodată fără violență?”,
Atunci „răspunsul este destul de clar nu - oamenii s-au luptat și s-au ucis între ei dintotdeauna”, a declarat Morris pentru Live Science .
Conform unei analize a studiilor publicate în 2022, războiul era rar sau inexistent în istoria timpurie a umanității, când oamenii trăiau ca vânători-culegători nomazi.
Citește și: Arma de temut cu care dacii au băgat frica în romani. Soldații, nevoiți să-și modifice armurile
Peter Stearns, profesor emerit de istorie la Universitatea George Mason și autor al cărții „Peace in World History” (Routledge, 2014), este de acord cu această idee.
„Au existat puține sau deloc războaie în culturile de vânători-culegători înainte de apariția agriculturii”, a declarat el pentru sursa citată.
Această idee se bazează pe dovezi arheologice. puține dovezi ale rănilor de război fiind găsite pe schelete înainte de 8000 î.Hr.
După aceea, când oamenii au început să treacă de la viața nomadă la așezări permanente, astfel de răni au apărut pe scară largă.
Acest lucru nu înseamnă că violența letală era absentă în societățile preistorice.
Cercetătorii din Kenya au descoperit 27 de schelete datând de acum 10.000 de ani la situl arheologic de la Nataruk.
Aceste schelete prezintă semne de moarte violentă, pe care unii antropologi le interpretează ca dovezi ale violenței intergrupale în rândul vânătorilor-culegătorilor timpurii.
Războaiele au apărut după ce oamenii au devenit din nomazi sedentari
Iar la Jebel Sahaba, un cimitir preistoric din Sudan, arheologii au dezgropat rămășițe vechi de 13.000 de ani care prezintă semne de atacuri intergrupale.
Însă aceste cazuri de violență interpersonală nu sunt considerate război, având în vedere modul în care cercetătorii îl definesc de obicei.
„Cercetătorii care se concentrează asupra războiului ca o categorie specifică de violență îl definesc de obicei spunând că trebuie să fie vorba de violență organizată de un guvern sau de violență colectivă care ucide mai mult de un anumit număr de persoane”, a spus Morris.
„Societățile preistorice aveau rareori guverne formale, iar grupurile de vânători-culegători aveau rareori mai mult de câteva zeci de membri.
Așadar, dacă definiți războiul ca un conflict condus de un guvern sau unul care ucide peste 100 de persoane, atunci, prin definiție, nu ar fi putut exista războaie în preistoria timpurie.”
Citește și: Care a fost cea mai sângeroasă bătălie din istorie? Lupta în care au murit 250.000 de români
David Christian, istoric și profesor emerit la Departamentul de Istorie și Arheologie al Universității Macquarie din Australia, a susținut această idee.
„Pe parcursul unei mari părți din istoria umanității, comunitățile erau atât de mici încât nu este clar dacă putem echivala violența cu războiul”, a declarat el pentru aceeași sursă.
„Cred că putem spune că oamenii au fost întotdeauna capabili de violență și, pe măsură ce comunitățile s-au mărit, acea violență a început să ia forme pe care am putea dori să le descriem ca fiind «război».
Odată cu apariția marilor regate și imperii, războiul a devenit foarte frecvent.
O teză de doctorat scrisă de Jared Morgan McKinney, actualmente profesor asistent de studii de securitate internațională la Air War College din Alabama, s-a concentrat asupra perioadelor de pace dintre marile puteri.
El a concluzionat că războiul a fost, în esență, norma de-a lungul istoriei și că celebrele epoci „pașnice”, precum Pax Romana (Pacea Romană), însemnau de obicei doar că un grup puternic îi învinsese pe toți ceilalți, obligându-i la supunere.
Țările din America de Sud nu au mai cunoscut războaie între ele, din 1935
Au existat însă și excepții. „Războaiele sunt costisitoare și riscante”, a afirmat Peter Frankopan, profesor de istorie globală la Universitatea din Oxford.
„Așadar, în multe perioade istorice, stabilitatea și pacea au fost obținute atunci când rivalii, adversarii și vecinii au reușit să-și egaleze reciproc capacitățile.”
Teza lui McKinney a identificat mai multe perioade în care puterile rivale au reușit să evite războiul.
Între aproximativ 1400 și 1200 î.Hr., marile puteri ale Orientului Mijlociu antic - în principal Egiptul și Imperiul Hitit, o civilizație antică situată pe teritoriul Turciei de astăzi - au traversat două perioade neobișnuit de lungi fără războaie majore.
Pacea a fost posibilă deoarece „Marii Regi” - conducătorii celor două state - s-au recunoscut reciproc ca egali și și-au soluționat diferendele teritoriale și politice prin tratate formale, mai degrabă decât prin război.
Pe parcursul majorității istoriei lor, Roma și Persia s-au aflat în război. Apoi, aproximativ între anii 387 și 501 d.Hr., cele două superputeri au încetat în mare parte luptele.
Istoricii numesc această perioadă „Lungul Secol al V-lea” și au avansat numeroase explicații pentru această perioadă de pace, printre care faptul că ambele părți se confruntau cu amenințări externe grave care făceau războiul mai puțin viabil.
Citește și: Care a fost cauza războaielor daco-romane, de fapt? Geniala stratagemă folosită de Decebal
Între aproximativ anii 1000 și 1200 d.Hr., bogata dinastie Song din China a asigurat pacea cu vecinii săi militanți din nord - Liao și Jin - plătindu-i în mod regulat pentru a menține pacea.
Deși aceste daruri bănești (sau mită) păreau un semn de slăbiciune, plățile erau infime în comparație cu ceea ce câștiga China prin comerț, potrivit lui McKinney.
Un alt exemplu, potrivit lui Morris, este „pacea îndelungată” dintre China, Coreea și Japonia, între aproximativ 1600 și 1850.
În timp ce statele europene și-au petrecut acele secole concurând pentru putere și teritoriu prin război, statele din Asia de Est au trăit într-o pace relativă.
„În Europa, am avut tendința de a fi mult mai agresivi și competitivi - ceea ce dă impresia că războiul este o «stare naturală» a existenței”, a spus Frankopan.
O perioadă notabilă de pace relativă în America de Nord a fost „Pacea îndelungată” dintre națiunile irocheze, a declarat McKinney.
Timp de aproximativ trei secole, între anii 1450 și 1777, cinci (și mai târziu șase) națiuni amerindiene, care anterior se angajaseră în conflicte violente și costisitoare, au construit o relație pașnică cunoscută sub numele de „Confederația Haudenosaunee” sau „Liga celor Cinci Națiuni”.
În America de Sud, McKinney a menționat „Pacea îndelungată din America de Sud”.
Aceasta se referă la absența războaielor interstatale majore între națiunile suverane din America de Sud încă din 1935.
„Războiul este «normal» în istorie”, a spus McKinney. Dar, așa cum arată aceste exemple, „modelele au excepții”.
