Ce domnitor putea recuceri Transilvania, după Mihai Viteazul? A fost la un pas de acest lucru, dar a preferat să fie mai prevăzător decât înaintașul său cu al cărui fiu și-a căsătorit propria fiică. Poate și de aceea, amândoi îți dorm somnul de veci împărțind același mormânt de la mănăstirea Comana.
Ce domnitor putea recuceri Transilvania, după Mihai Viteazul? Este îngropat la mănăstirea Comana
Radu Șerban s-a dovedit a fi un demn continuator al politicii antiotomane a lui Mihai Viteazul, fiind la un pas chiar să recucerească Transilvania, dar, mai prevăzător decât iustrul său înaintaș, a preferat să n-o facă.
A domnit, cu câteva scurte întreruperi, între octombrie 1601 și septembrie 1611. Nu se cunoaște data exactă a nașterii sale, dar se știe că, pe linie maternă, se trăgea din vechea familie boierească a Craioveștilor, iar tatăl său era postelnicul Radu Bojar.
El însuși a ajuns mare paharnic chiar în timpul domniei lui Mihai Viteazul, având în grijă băuturile voievodului, umplându-i paharul când era nevoie și chiar degustând licorile pentru a nu fi otrăvite.
Citește și: Care fiică de domnitor a ajuns sultană? A fost soția nepotului lui Suleyman Magnificul
După asasinarea mișelească a lui Mihai Viteazul, pe 9 august 1601, chiar în tabăra domnitorului de lângă Turda, tronul Țării Românești a fost ținta mai multor pretendenți sprijiniți fiecare de puteri străine, care vroiau să-și impună influența în Țările Române.
Astfel polonii și tătarii îi acordau ajutor lui Simion Movilă, fratele domnitorului moldovean Ieremia Movilă, în timp ce otomanii încercau să-l pună în scaunul domnesc pe Radu Mihnea.
A fost domnitor între 1601 - 1611
Concomitent, habsburgii căutau să instaleze în Muntenia o administrație fidelă intereselor habsburgilor.
Separat de aceste calcule, la jumătatea lunii octombrie 1601, în tabăra de la Cârstienești (județul Argeș) oștenii și boierii fideli lui Mihai Viteazul, l-au procamat domn pe unul dintre ei, chiar Radu Șerban.
Ceea ce l-a ajutat în accederea la tron a fost zvonul că ar fi, de fapt, un nepot al răposatului voievod Neagoe Basarab, deci cu justificate pretenții la domnie, scrie chindiamedia.ro.
El s-a bizuit pe forțele interne ce-l susținuseră și pe primul unificator al celor trei țări române, adică pe frații Buzescu și ,,ceilalți boieri ai Valahiei Transalpine”, care doreau refacerea unității realizate de Mihai Viteazul.
Radu Mihnea, marele rival al ui Radu Șerban la tronul Țării Românești - Foto: arhiva
Radu Șerban avea și atuul că era foarte înstărit, fiind deținătorul celui mai mare domeniu boieresc individual din Țara Românească, la sfârșitul secolului al XVI-lea, stăpânind 71 de sate și alte părți de sate. De asemenea, soția sa, Elina, fiica banului Udriște, îi adusese și ea o zestre însemnată.
Primul an de domnie a fost unul foarte dificil, el fiind întrerupt brutal, l scurtă vreme după alegerea ca voievod de către boieri.. Radu Șerban a avut de luptat mai întâi cu fostul domn, Simion Movilă, până când acesta, părăsit fiind de oștile polone ce-l ajutau, a fost nevoit să se retragă în Moldova.
Dar cea mai dificilă confruntare s-a dovedit a fi cea cu Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci și fiul celui care se convertise la religia islamică, Mihnea al II-lea Turcitul. Acesta, beneficiind de forța armată otomană chiar a reușit să-l îndepărteze de pe tron, după doar o lună.
Priceput comandant de oști, Radu Șerban a adus multe îmbunătățiri oastei muntene, dar păstrând organizarea moștenită de la Mihai Viteazul. Astfel, în vremea sa, s-a ajuns ca oștirea Țării Românești să fie considerată a doua cea mai puternică armată a coaliției militare creștine antiotomane.
Acesta a fost și secretul victoriilor sale asupra dușmanilor de tot felul, chiar dacă, inițial, a mai pierdut prima luptă, copleșit numeric de oastea vrăjmașă.
Citește și: Cine a fost domnitorul care a făcut ravagii în haremul sultanului? Purta un cercel în ureche
În plus, la fel ca Mihai Viteazul, Radu Șerban nu ezita ca în momentele dificile ale bătăliilor, să se avânte el însuși în luptă, tăind dușmani în stânga și-n dreapta.
În august 1602 a revenit pe scaunul domnesc, dar imediat s-a confruntat cu o nouă amenințare din partea lui Simion Movilă.
La 13 septembrie, insistentul Movilă împreună cu cei 40.000 de tătari, sub comanda hanului Gazi Ghirai, la care se adăugau oștenii trimiși de fratele său, Ieremia Movilă, domnul Moldovei, a intrat în Țara Românească.
Cu o oaste mult mai mică, de circa 8.000-10.000 de pedestrași și 6.000 de călăreți, Radu Șerban a adoptat o tactică defensivă, dar bine organizată.
Bătălia hotărâtoare s-a dat la Teișani, pe valea râului Teleajen, pe 23 și 24 septembrie 1602, tătarii fiind respinși și siliți să se retragă spre Silistra, unde au trecut Dunărea.
În vara anului 1603, Radu Șerban a fost la un pas de a recuceri Transilvania, așa cum făcuse, cu doar patru ani în urmă, Mihai Viteazul.
El a intervenit în principatul de peste munți împotriva coaliției nobililor maghiari, conduși de Moise Székely, care încercau să-i alunge pe habsburgi din Ardeal.
Motivul principal al acestei intervenții a voievodului a fost nu atât alianța pe care o încheiase cu Imperiul Habsburgic, cât faptul că nu putea admite ca, în timp ce la sud de Carpați se ducea o luptă antiotomană, în Transilvania să se instaureze puterea filoturcă a lui Moise Székely și a nobililor care îl sprijineau.
În acea situație, Țara Românescă risca să să fie prinsă, practic, ca într-un clește otoman. Cele două oștiri s-au înfruntat în dimineața zilei de 17 iulie 1603, în ceea ce istoricii au numit „Prima bătălie de la Brașov”..
Atacul impetuos al românilor a reușit să străpungă apărarea maghiarilor și să-i pună pe fugă. Cavaleria lui Radu Șerban i-a urmărit pe fugari, făcând prăpăd în rândurile acestora; însuși Moise Székely fiind ucis în timp ce încerca să scape cu fuga.
După această străucită victorie, Radu Șerban devenise, practic, conducătorul „de facto” alTransilvaniei și ar mai fi trebuit să facă doar pasul către Alba Iulia și revendicarea principatului pentru sine.
De altfel, generalul imperial de tristă amintire, Gheorghe Basta, care se afla tocmai la Satu Mare în acea perioadă, se temea că Radu Șerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul.
Citește și: FOTO Cum arăta Mihai Viteazul, de fapt? Nicolae Bălcescu a „ales” imaginea oficială a voievodului
Dar voievodul român n-a îndrăznit să meargă pe drumul lui Mihai, temându-se de o ripostă atât a Habsburgilor, cât și a otomanilor, căreia nu i-ar fi făcut față.
În schimb, mai pevăzător, s-a mulțumit doar cu acea victorie, prin care și-a asigurat flancul nordic al propriei provincii, apoi s-a retras în Țara Românească.
Dar temerile legate de dorința sa de a reface unitatea celor trei Țări Române n-a dispărut din gândul principilor Transilvaniei.
Așa se face că, în 1605 - deși fuseseră câțiva ani de pace și liniște în zonă - la auzul veștii că voievodul muntean încheiase un tratat de pace cu Poarta otomană și se baza deja pe mai vechea alianță cu Imperiul Habsburgic, principele transilvan Ștefan Bocskay îi avertiza pe otomani că Radu Șerban ,,va face cum a făcut și Mihai Vodă de atâtea ori”.
Totuși, au urmat alți cinci ani de liniște și prosperitate, perioadă încheiată odată cu planurile agresive ale noului principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory.
La 20 decembrie 1610 mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească.
Radu Șerban, fiind luat prin surprindere de manevra îndrăzneață a lui Bathory, a fost nevoit să părăsească Cetatea de Scaun a Târgoviștei și să se refugieze în Moldova, la noul domn al acesteia, Constantin Movilă, cu care încheiase un tratat de prietenie. T
Timp de trei luni oștile lui Bathory au jefuit crunt Țara Românească; inclusiv bisericile și mănăstirile, acestea fiind prădate de sfintele odoare și de acoperișurile de plumb (topite pentru turnarea gloanțelor), iar mormintele profanate.
La începutul lunii iunie 1611, Radu Șerban a revenit în Țara Românească și a adunat în jurul său și Oastea Țării, boierii și boiernașii fiind „însetați de răzbunare în contra lui Gabor [Gabriel Bathory] pentru multele răutăți ce făcuse Țării Românești”, cum scria un cronicar al vremii.
În iulie 1611, Radu Șerban, cu toată oastea sa, a trecut, la rândul lui Carpații, surprinzându-l pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer (aproape de Brașov), unde acesta se întărise cu principalele lui forțe.
Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat, ci l-a atacat, la 9 iulie 1611, pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru.
Aici a avut loc lupta numită de istorici „A doua bătălie de la Brașov”. Oastea domnului muntean a zdrobit-o pe cea a principelui transilvănean, acesta scăpând doar cu fuga de pe câmpul de bătălie.
Victoria a adus și satisfacție, dar - din nou - și îngrijorare în rândul Habsburgilo. Pe de o parte, vedeau un inamic redutabil învins, însă iarăși apărea temerea ca Radu Șerban să nu pornească pe urmele lui Mihai Viteazul și să cucerească întreaga Transilvanie.
Dar voievodul înțelesese deja că situația de ansamblu nu mai era favorabilă unei încercări de unire a celor trei principate într-un stat capabil să se opună cu succes otomanilor, așa cum încercase Mihai Viteazul.
Și avea dreptate să fie îngrijorat de reacția Porții, care nu putea admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei
Astfel, o oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească.
Radu Șerban a revenit din Transilvania, dar a fost nevoit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari. Oastea care îi mai rămăsese a fost atacată de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611.
În această ciocnire Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi.
Învins, voievodul s-arefugiat la Suceava, de unde și-a luat familia și a pornit pe drumul pribegiei, spre Viena.
Acolo a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu s-a ales decât cu promisiuni și vorbe frumoase, imperialii temându-se de un nou conflict cu Imperiul Otoman.
Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, iar sfârșitul i-a fost grăbit - după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino - de o „gravă și lungă boală de podagră (n.r. - gută)”, urmare a vieții de oștean.
Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinătății, împăratul habsburg, Ferdinand al II-lea, a hotărât înmormântarea fostului domn al Munteniei în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat doar familiei imperiale habsburge.
Fiica lui Radu Șerban, Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu, în 1640, în pământul țării, atât rămășițele tatălui, cât și pe cele ale soțului ei.
Osemintele lui Radu Șerban și ale ginerelui său, Nicolae Pătrașcu, au fost așezate în același mormânt de la Mănăstirea Comana, din actualul județ Giurgiu, inscripția de la căpătâiul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”.
