Un război nuclear între SUA și Rusia ar putea însemna sfârșitul civilizației umane, așa cum o știm. Iar momentul în care cele două mari puteri au fost cel mai aproape de un asemenea conflict s-a înregistrat în octombrie 1962, în timpul așa-numitei „crize a rachetelor din Cuba”. România comunistă a avut o poziție cel puțin interesantă în acel context tensionat și complicat.
Când au fost SUA și Rusia cel mai aproape de un război nuclear? De partea cui s-a aflat România?
SUA și Rusia au fost și au rămas, de departe, cele mai mari forțe nucleare de pe glob. Împreună ele dețin 80% dintr-un arsenal nuclear mondial total cifrat la aproximativ 12.331 de focoase nucleare, dintre care peste 9 600 în depozite militare active, conform raportului „Situația forțelor nucleare mondiale în 2025”, realizat de Federația Oamenilor de Știință Atomică.
Cele mai multe le deține Rusia, cu 5.449, la mică distanță situându-se SUA cu 5.277. În afară de cele două, alte 7 țări mai dispun de arme nucleare: China (600), Franța (290), Marea Britanie (225), India (180), Pakistan (170), Israel (90) și Coreea de Nord (circa 50).
Citește și: Cum să supraviețuiești 3 zile în caz de război. Europenii, antrenați pentru o criză majoră
Este, totuși, un număr semnificativ mai mic decât cele aproape 70.000 de focoase nucleare existente în timpul Războiului Rece, care a opus cele două mari tabere ideologice, după Al Doilea Război Mondial, lumea democrat-liberală și cea comunistă.
Înspăimântător este că, la puterea pe care o au azi, o sinură armă nucleară care ar lovi un oraș mare, o aglomerație urbană de tipul New York-ului, Moscovei sau.... Bucureștiulu se estimează că ar face aproximativ 583.000 de victime, potrivit icanw.org.
Iar spectrul războiului nucleare n-a fost niciodată mai amenințător ca în octombrie 1962, în timpul „crizei rachetelor din Cuba” care a opus cele două mari puteri ale vremii, SUA, condusă de președintele John F. Kennedy, și URSS, al cărei lider era, după moartea lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov.
Celebra imagine luată de avionul american de recunoaștere U-2, la 14 octombrie 1962, ce arătau amplasamentele bombelor nucleare sovietice transportate în Cuba - Foto: Profimedia Images
Criza rachetelor cubaneze din octombrie 1962 a fost o confruntare directă și periculoasă între Statele Unite și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece și a reprezentat momentul în care cele două superputeri au fost cel mai aproape de un conflict nuclear.
Criza a fost unică din mai multe puncte de vedere, caracterizată de calcule și erori de calcul, precum și de comunicări directe și secrete și de neînțelegeri între cele două părți.
Evenimentul dramatic s-a caracterizat și prin faptul că s-a desfășurat în principal la nivelul Casei Albe și al Kremlinului, cu o contribuție relativ redusă din partea birocrațiilor respective, implicate de obicei în procesul de politică externă.
SUA și Rusia dețin 80% din arsenalul nuclear mondial
După eșecul tentativei SUA de a răsturna regimul Castro din Cuba prin invazia din Golful Porcilor și în timp ce administrația Kennedy planifica Operațiunea Mongoose, în iulie 1962, premierul sovietic Nikita Hrușciov a încheiat un acord secret cu premierul cubanez Fidel Castro pentru a amplasa rachete nucleare sovietice în Cuba, cu scopul de a descuraja orice încercare viitoare de invazie.
Construcția mai multor baze de rachete a început la sfârșitul verii, dar serviciile secrete americane au descoperit dovezi ale unei acumulări generale de arme sovietice în Cuba, inclusiv bombardiere sovietice IL-28, în timpul zborurilor de supraveghere de rutină.
La 4 septembrie 1962, președintele John F. Kennedy a emis un avertisment public împotriva introducerii de arme ofensive în Cuba.
Citește și: Consiliul de Securitate al Rusiei amenință cu război nuclear între marile puteri
În ciuda avertismentului, pe 14 octombrie, un avion american U-2 a făcut mai multe fotografii care arătau clar amplasamentele rachetelor nucleare balistice cu rază medie și intermediară (MRBM și IRBM) aflate în construcție în Cuba, potrivit historystate.gov.
Aceste imagini au fost procesate și prezentate la Casa Albă a doua zi, precipitănd astfel declanșarea crizei rachetelor cubaneze.
Kennedy și-a convocat cei mai apropiați consilieri pentru a analiza opțiunile și a stabili un plan de acțiune pentru Statele Unite care să rezolve criza.
Unii consilieri, inclusiv toți șefii de stat major, au pledat pentru un atac aerian pentru a distruge rachetele, urmat de o invazie americană a Cubei; alții au fost în favoarea unor avertismente severe adresate Cubei și Uniunii Sovietice.
Liderul cubanez, Fidel Castro, alături de cel sovietic, Nikita Hrușciov, la Adunarea ONU din 1960 - Foto: Profimedia Images
Președintele a decis să adopte o cale de mijloc. La 22 octombrie, el a ordonat „carantina” navală a Cubei.
Utilizarea termenului „carantină” distinge din punct de vedere juridic această acțiune de un blocaj, care presupunea existența unui stat de război; utilizarea termenului „carantină” în locul celui de „blocaj” a permis, de asemenea, Statelor Unite să beneficieze de sprijinul Organizației Statelor Americane.
În aceeași zi, Kennedy a trimis o scrisoare lui Hrușciov în care declara că Statele Unite nu vor permite livrarea de arme ofensive către Cuba și cerea ca sovieticii să demonteze bazele de rachete aflate în construcție sau deja finalizate și să returneze toate armele ofensive către URSS.
Scrisoarea a fost prima dintr-o serie de comunicări directe și indirecte între Casa Albă și Kremlin pe tot parcursul crizei.
În aceeași seară, președintele american a apărut la televiziunea națională pentru a informa publicul despre evoluția situației din Cuba, despre decizia sa de a iniția și aplica o „carantină” și despre potențialele consecințe globale în cazul în care criza ar continua să se agraveze.
Tonul declarațiilor președintelui a fost sever, iar mesajul a fost clar: „Politica acestei națiuni va fi aceea de a considera orice rachetă nucleară lansată din Cuba împotriva oricărei națiuni din emisfera vestică ca un atac al Uniunii Sovietice asupra Statelor Unite, care va necesita o ripostă completă împotriva Uniunii Sovietice”.
Statul Major Interarme a anunțat starea de alertă militară DEFCON 3, în timp ce forțele navale americane au început punerea în aplicare a carantinei și s-au accelerat planurile pentru un atac militar asupra Cubei.
Citește și: SUA bagă 1.200.000.000 $ în arsenalul nuclear de la uscat. „Să rămână devastator în orice clipă
Pe 24 octombrie, Hrușciov a răspuns la mesajul lui Kennedy cu o declarație în care afirma că „blocada” SUA era un „act de agresiune” și că navele sovietice cu destinația Cuba vor primi ordin să continue.
Cu toate acestea, în perioada 24-25 octombrie, unele nave s-au întors din zona de carantină, iar altele au fost oprite de forțele navale americane, dar, deoarece nu transportau arme ofensive, li s-a permis să continue.
Între timp, zborurile de recunoaștere ale SUA deasupra Cubei indicau că bazele de rachete sovietice erau aproape de a fi operaționale.
Fără un sfârșit aparent al crizei, forțele americane au fost plasate în stare de alertă DEFCON 2, ceea ce însemna că un război care implica Comandamentul Aerian Strategic era iminent.
România n-a agreat poziția Moscivei în conflict
Pe 26 octombrie, Kennedy le-a spus consilierilor săi că se pare că numai un atac american asupra Cubei ar putea elimina rachetele, dar a insistat să se acorde încă puțin timp canalului diplomatic. Criza ajunsese într-un impas virtual.
În acea după-amiază, însă, criza a luat o turnură dramatică. Corespondentul ABC News, John Scali, a raportat la Casa Albă că a fost abordat de un agent sovietic care i-a sugerat că s-ar putea ajunge la un acord prin care sovieticii ar retrage rachetele din Cuba dacă Statele Unite promiteau să nu invadeze insula.
În timp ce personalul Casei Albe se grăbea să evalueze validitatea acestei oferte „pe cale neoficială”, Hrușciov i-a trimis lui Kennedy un mesaj în seara zilei de 26 octombrie, ceea ce înseamnă că a fost trimis în miezul nopții, ora Moscovei.
Liderii României comuniste, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej (primul din stânga), Ion Gheorghe Maurer (al doilea din dreapta) și Nicolae Ceaușescu (primul din dreapta) alături de „marele șef” de la Kremlin, Nikita Hrușciov, cu ocazia unei vizite la Mosciva din august 1962 - Foto: Fototeca online a comunismului românesc - cota 12/1962
Era un mesaj lung și emoționant, care evoca spectrul holocaustului nuclear și prezenta o propunere de rezolvare care semăna în mod remarcabil cu cea raportată de Scali mai devreme în aceeași zi.
„Dacă nu există intenția”, spunea el, „de a condamna lumea la catastrofa unui război termonuclear, atunci să nu ne relaxăm doar forțele care trag de capetele frânghiei, ci să luăm măsuri pentru a dezlega nodul. Suntem gata pentru asta”.
Deși experții americani erau convinși că mesajul lui Hrușciov era autentic, speranța unei rezoluții a fost de scurtă durată.
Citește și: VIDEO Război nuclear pe apă între India și Pakistan. Au 2.000.000.000 locuitori. Eliberați râurile
A doua zi, 27 octombrie, Hrușciov a trimis un alt mesaj în care indica că orice acord propus trebuie să includă retragerea rachetelor americane Jupiter din Turcia. În aceeași zi, un avion de recunoaștere american U-2 a fost doborât deasupra Cubei.
Kennedy și consilierii săi s-au pregătit pentru un atac asupra Cubei în câteva zile, în timp ce căutau orice soluție diplomatică rămasă. S-a decis că Kennedy va ignora al doilea mesaj al lui Hrușciov și va răspunde la primul.
În acea noapte, Kennedy a prezentat în mesajul său către liderul sovietic pașii propuși pentru retragerea rachetelor sovietice din Cuba sub supravegherea Națiunilor Unite și o garanție că Statele Unite nu vor ataca Cuba.
A fost o mișcare riscantă să ignore al doilea mesaj al lui Hrușciov. Procurorul general Robert Kennedy - fratele președintelui - s-a întâlnit apoi în secret cu ambasadorul sovietic în Statele Unite, Anatoli Dobrinin, și i-a indicat că Statele Unite intenționează să retragă oricum rachetele Jupiter din Turcia și că vor face acest lucru în curând, dar că acest lucru nu putea face parte din nicio rezoluție publică a crizei rachetelor.
A doua zi dimineață, 28 octombrie, Hrușciov a emis o declarație publică prin care anunța că rachetele sovietice vor fi demontate și retrase din Cuba.
Criza s-a încheiat, dar carantina navală a continuat până când sovieticii au acceptat să retragă bombardierele IL-28 din Cuba și, la 20 noiembrie 1962, Statele Unite au pus capăt carantinei. Rachetele Jupiter americane au fost retrase din Turcia în aprilie 1963.
Criza rachetelor cubaneze a rămas un eveniment singular în timpul Războiului Rece și a prilejuit câteva schimbări importante, inclusiv în relația directă SUA-URSS.
În primul rând, pentru a preveni repetarea unei astfel de situații, a fost stabilită o legătură telefonică directă între Casa Albă și Kremlin, cunoscută sub numele de „linia fierbinte”.
În al doilea rând, după ce au ajuns în pragul unui conflict nuclear, cele două superputeri au început să reconsidere cursa înarmărilor nucleare și au făcut primii pași către încheierea unui tratat de interzicere a testelor nucleare.
În 1962, România comunistă condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej era, firește în „lagărul socialist” condus cu mână de fier de URSS.
Citește și: Marea Britanie se pregăteşte pentru un atac nuclear rusesc. Planul de contingenţă se actualizează
Dar poziția liderilor români a fost departe de a fi una copiată după cea a Moscovei, care-l avea pe Nikita Hrușciov în fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice., cel care în 1953 îi urmase lui Stalin.
Hruşciov ,l-a informat în secret pe Dej de intenţia de a amplasa rachete cu focoase nucleare în Cuba, ca răspuns la iniţiativele similare americane din Turcia şi Italia în scop de descurajare, potrivit dr. Florian Banu, cercetător istoric al CNSAS, citat de Radio România Actualități.
Cu toate acestea, uimirea şi apoi spaima că se vor confrunta cu o escaladare a războiului nuclear au domnit vreme de câteva săptămâni bune nu numai la nivelul conducerilor ţărilor „frăţeşti”, ci şi în sânul populaţiei.
Conform unui studiu al istoricului militar, dr. Petre Opriş, liderii politici şi militari români au fost luaţi prin surprindere de desfăşurarea evenimentelor din luna octombrie 1962, din Cuba, primele informaţii fiind aflate din buletinele de ştiri difuzate de posturile de radio străine.
„O delegaţie de partid şi de stat, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer – care revenea din vizitele oficiale efectuate în Indonezia, India şi Birmania – a făcut o scurtă escală la Moscova în ziua de 23 octombrie 1962.
Cu acel prilej, membrii delegaţiei române s-au întâlnit cu conducătorii sovietici pentru a fi informaţi, printre altele, şi despre evoluţia crizei rachetelor nucleare sovietice instalate în Cuba.
Nikita Hruşciov a comunicat atunci românilor că a amânat demobilizarea militarilor în termen din contingentele mai vechi, aflaţi în unităţile de rachete, apărare antiaeriană şi submarine.
De asemenea, trupele sovietice, respectiv cele ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia urmau să efectueze imediat aplicaţii de amploare „atât la graniţa cu Turcia şi Iranul, cât şi în RDG, unde urmau să fie trimise câteva divizii suplimentare”.
Conştient că o dispută deschisă cu Nikita Hruşciov nu îl avantaja, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a protestat oficial faţă de atitudinea pe care au avut-o sovieticii în cursul crizei rachetelor din Cuba.
Însă doi ani mai târziu, în aprilie 1964, liderul politic român a utilizat Declaraţia Plenarei lărgite a Comitetului Central al PMR, cunoscută și ca „Declarația de independență” față de Moscova, ca un paratrăsnet împotriva posibilelor ingerinţe sovietice în România.
De asemenea, Bucureştiul a deschis un canal secret de comunicare cu Washingtonul prin care ministrul român de externe i-a transmis omologului său american, Dean Rusk, că România nu fusese consultată în aceast privinţă de URSS şi nici nu dorea să se găsească printre ţările care să declare război Americii.
Decizia sovietică de a amplasa rachete în Cuba compromitea planurile României de a-şi normaliza relaţiile cu ţările occidentale, în special cu Statele Unite.
Liderii români şi-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea faţă de acţiunile sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intenţiile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident.
Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în cazul unui crize declanşată de URSS, similară celei din Cuba, România avea să rămână neutră“.
Până la urmă, tensiunea nucleară dintre cele două mari puteri s-a risipit, iar omenirea a continuat să existe, cu bune și rele, în formula pe care o cunoștea deja, fără a trece printr-o „apocalipsă nucleară”.
Dar amenințarea unui asemenea conflict a rămas prezentă, ba chiar s-a intensificat în ultimii ani, din cauza atitudinii agresive, revanșarde a Rusiei și a aliaților săi față de lumea occidentală și în special în raport cu țările care, după 1991, s-au desprins din fostul URSS ori din ex-blocul comunist european, urmând un drum pro euro-atantic.
