Când a apărut fumatul în Țările Române? Tutnul n-a fost cunoscut pe continentul nostru până la descoperirea Americii de către Cristofor Columb, în 1492 și expedițiile exploratorilor și conchistadorilor care i-au urmat. În zona principatelor române, cea mai veche dovadă a folosirii unei pipe pentru tutun este de pe vremea unui strănepot al lui Ștefan cel Mare.
Când a apărut fumatul în Țările Române? Cea mai veche pipă, din vremea urmașilor lui Ștefan cel Mare
Tutunul, această plantă care a condus omenirea către unul dintre cele mai nocive vicii existente, a ajuns relativ pe tărâmul european și, cu încă o întârziere, și în Țările Române.
atribuie descoperirea tutunului unuia dintre cei mai mari navigatori din toate timpurile: Cristofor Columb, cel care a descoperit America în 1492. Navigatorul a intrat în contact cu tutunul pentru prima dată pe teritoriul de astăzi al Cubei.
Primele însemnări ale lui Columb despre tutun prezintă evenimentele pe care acesta le-a trăit odată cu debarcarea sa în insula Guanahani (San Salvador), navigatorul și echipajul său fiind întâmpinat care fumau în pipe de bambus un preparat ce s-a dovedit a fi obținut din frunze de tutun.
De altfel, alți navigatori pe care viața i-a purtat peste Ocean către Lumea Noua, au lăsat urmașilor scrieri privind utilizarea tutunului de către șamani, preoți și vindecători, dar și de către războinicii aparținând triburilor indiene, care obișnuiau să își otrăvească săgețile cu suc de tutun.
Citește și: Cine au fost domnitorii Țărilor Române dependenți de droguri? Care din ei a murit din cauza lor?
Dincolo de aur, argint, roșii, porumb sau cartofi, navigatorii au adus de acolo și această plantă, cîteva frunze ajungând în posesia ambasadorului Franței în Portugalia, Jeat Nicot.
Nicot este cel care a introdus tutunul la Curtea Regală din Paris, în anul 1585. Dar funcția inițială a acestuia era prezentată ca fiind cu totul alta decât ne-am imagina.
Astfel, tutunul era considerat un așa-zis remediu pentru afecțiuni multiple, unele absolut hilare, dacă ne gândim la ce știm astăzi despre consecințele fumatului.
El era recomandat de la tratarea rănilor, formelor de cancer, astmului și a migrenelor, până la distrugerea păduchilor, tratarea mușcăturilor de șarpe, iar lista poate continua, scrie tuburiaparate.ro.
Ruinele Cetății Sucevei, unde a fost găsită cea mai veche pipă de pe teritoriul României - Foto: Facebook/Cetatea de Scaun a Sucevei - Suceava Princely Fortress
Datorită aportului lui Jean Nicot la popularizarea acestei tutunului, planta a fost denumită ani mai târziu „Nicotiana”, iar noi spunem „nicotină” substanței alcaloide din această plantă.
De aici și până la pătrunderea ei pe întreg cuprinsul Europei nu a mai fost decât un simplu pas, început de nobilime și continuat apoi de oamenii de rând.
Tutunul era cultivat și comercializat în Țările Române încă din secolul al XVII-lea, fapt atestat de dările („tutunărit” sau „pogonărit de tutun”) și taxele vamale („de afară” sau „dinlăuntru”) percepute.
Totuși, cea mai veche dovadă a fumatului pe teritorul principatelor a fost descoperită la ruinele fostei Cetăți de Scaun a Sucevei și este vorba de o pipă, o lulea pe care este inscripționat anul 1571.
Citește și: Ce pedeapsă primeau fumătorii pe vremea fanarioților? Inițial, tutunul era folosit contra cancerului
El corespunde perioadei în care pe tronul Moldovei s-a aflat un strănepot al lui Ștefan cel Mare, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu, fiul mai cunoscutului Alexandru Lăpușeanu.
Nu se știe dacă ea a fost folosită de vreun răzeș moldovean ori de vreun soldat otoman, fiind lăsată în urmă - cine știe? - încă de la cucerirea și prădarea visteriei țării în campania din 1538 contra lui Petru Rareș, condusă de însuși Suleyman Magnificul.
Pe de altă parte, în Transilvania, au fost găsite în apropierea multor cetăți numeroase fragmente de pipe ceramice, datând de la începutul secolului al XVII-lea.
De exemplu, lângă cea a Oradei au fost descoperite circa 100 de asemenea fragmente din perioada stăpânirii turcești, ceea ce arată că tutunul și cafeaua au fost adoptate de localnici de la otomani.
Dar tutunul a ajuns într-o situație ingrată, după ce, de la ideea că ar fi remediu contra multor boli, a ajuns să fie condierat o adevărată cale spre iad.
Schimbarea perspectivei supra fumatului s-a datorat condamnării acestuia de către Biserică, motiv pentru care, în mitologia populară românească, a fost supranumit „Iarba dracului”.sau „Buruiana dracului”.
Prin urmare cei care aveau această plăcere erau sub puterea Satanei și urmau să ajungă, cu siguranță, în iad, existând și pedepese aspre dacă erau găsiți fumând.
În Transilvania, obiceiul fumatului a fost combătut cu asprime, încă din 1621 senatorii din Mediaș dând o lege prin care fumatul era interzis cu desăvârșire.
Cei prinși cu luleaua în gură riscau o amendă de cinci florini – cam 17,5 grame de aur. Cei care nu puteau plăti amenda erau aruncați în închisoare și ținuți acolo până își achitau datoria.
În secolul al XVIII-lea, tutunul era considerat mai mult decât niciodată „Iarba Dracului“. Cei care erau prinşi că fumau riscau excomunicarea, tăierea nasului sau chiar condamnarea la moarte
Pipă din lut ars datând din perioada medievală - Foto: Facebook: Cetatea de Scaun a Sucevei - Suceava Princely Fortress
De altfel, vechile texte creştine îi avertizau pe fumători, ameninţându-i cu iadul: „Voi vă afumaţi cu tiutunul puturos-ce este rămăşiţa din jărvile idoleşti. Amar voao, că în veci veţi fi în iad”.
De asemenea, însuși Nicolae Mavrocordat, domn de patru ori în Țara Românească și Moldova, în perioada cprinsă între 1709-1730, scria în cartea sa, „Discurs împotriva tutunului”, redactată la începutul secolului al XVII-lea, dar publicată abia în 1786, avea un discurs critic aprig împotriva fumatului și a fumătorilor, descriind efectele consumului „buruienii cu foaie lată”, „icoana veșnicului iad”, asupra corpului și psihicului uman.
Asta nu-l împiedica să consume chiar el tot soiul de opiacee, sub forma unor magiunuri speciale, puternic halucinogene.
Și alți domni ai principatelor au picat în viciul consumului de droguri, precum Alexandru Lăpușneanu, care folosea cannabisul sau Constantin Racoviță, care era mai tot timpul „vesel” din cauza afionului.
Acesta eraun suc cu proprietăți narcotice, extras de obicei din macul de grădină, cu o concentrație ridicată de opium - la care apela zilnic, după cum precizează etnologul și antropologul Andrei Oișteanu, în cartea sa. apărută în 2010, „Narcotice în cultura românească”.
Un caz singular este cel al lui Grigore al II-lea Ghica, care a și murit din cauza unei supradoze de droguri. Acesta consuma tot un preparat pe bază de opium, dar mult mai concentrat El a decedat la Bucureşti, în 1752 Ipsilanti - din pricina unei greşite administrări de „ Theriaca celesta” („teriacă cerească”), un fel de compus puternic pe bază de opium.
Domnitorul, al cărui deces a fost subit și surprinzător, a murit,probabil, „din cauza unei supradoze de Theriaca celesta”, precizează și Oișteanu în cartea sa.
Citește și: De ce roșiile au apărut în Țările Române cu 300 de ani după restul Europei? Marea spaimă a oamenilor
Chiar înainte de instaturarea domniilor fanariote, este cunoscut că domnitorul cu cel mai tragic destin din istoria noastră, Constantin Brâncoveanu, era un fumător constant, el adaptându-se în multe privinșe la diversele mode și obiceiuri venite din Occident, dar și dinspre otomani.
Însă amploarea pe care, ulterior, moda fumatului o capătă în perioada fanarioților a fost uriașă și nu a putut fi diminuată prin metode restrictive sau de propaganda religioasă.
„Se fuma la curțile domnești, fumau boierii acasă sau la preumblare, fuma poporul în cafenele, cârciumi, pe ulițe și în toate părțile”, menționează, Casa Filipescu Cesianu, pe pagina oficială de Facebook.
Domnitorii și boierii de rang înalt preferau tutunul turcesc, adus din cetățile de pe malul Dunării, în timp ce boierii mai „nevoiași” se mulțumeau cu tutun „pământean”.
Soiul cultivat local, din genul Nicotiana Rustica, a fost înlocuit treptat cu Nicotiana Tabacum, sămânța fiind adusă din Imperiul Otoman sau din centrul Europei. Tutunul care se comercializa era adesea un amestec de soiuri realizat fie pentru accentuarea unor caracteristici psihotrope sau din rațiuni pur economice.
Negustorii din Imperiul Otoman au adus la București toate cele necesare delectării și întreținerii viciului populației: mai multe soiuri de tutun, lulele, pungi de tutun, borcane pentru tabac și tabachere.
Fiecare boier înstărit avea propria provizie de „păpuși” de tutun din care, o slugă sau un meșter armean toca necesarul pentru 2-3 săptămâni.
Boierii români au adoptat obiceiul turcesc de a fuma și de a savura cafea dimineața, pe stomacul gol, căutând astfel să mărească efectul narcotic al tutunului. Mesele zilnice și momentele de socializare erau completate cu tutun, vin și cafea.
„Boierii romîni merg de la unii la alții să bea cafea, să fumeze și să stea de vorbă. [...] atâta timp cât fumul eșea din preciosul mamoule (probabil imamea), se păstra cea mai desăvârșită liniște.”
Ritualul era însoțit de „tacâmuri” de fumat (lulele, ciubuce, narghilele), obiecte ale luxului oriental care oglindeau situarea ierarhică a boierului. Termenul lulea desemna recipientul în care se punea tutunul în timp ce ciubucul era țeava prin care se trăgea fumul din lulea.
Cu timpul unealta cu țeava scurtă a luat numele de lulea iar cea cu țeava lungă a fost denumită ciubuc. Boierii preferau „ciubucul cel lung” (1,5-2 m lungime) sau narghileaua, de care se bucurau „vara în cerdac și iarna în casă, întinși pe sofa ori pe divan”, mai menționează sursa citată.
Ciubucele de lux erau din lemn de iasomie, de lămâi sau trandafir, decorate cu aur și argint, cu țeava dintr-o singură bucată sau din 2-3 părți, cele din urmă fiind mai ușor de transportat.
Muștiucul din chihlimbar era uneori încrustat cu pietre prețioase iar la capătul celălalt se afla imameaua (capătul ciubucului, prin care se trăgea fumul), din os sau piatră.
Accesoriile erau la fel de importante: punga de tutun (chisea) și tocul pentru imamea erau făcute din mătase brodată cu fir de aur sau cusute cu mărgele.
La acestea se adaugă și farfurioara din alamă pe care se scutura cenușa. Unii boieri aveau colecții de ciubuce, narghilele și accesorii care erau adăpostite în dulapuri sau chiar în camere special concepute pentru patima tutunului.
Pitorescul practicilor asociate tutunului era întregit de slujitorii care însoțeau boierii în deplasările lor prin oraș, singura lor îndatorire fiind aceea de a purta ciubucul. Dacă boierul mergea călare „fecioru cu ciubucu” alerga în urma lui.
De asemenea, ciubucciii făceau parte din categoria de slujitori apropiați boierilor, care se îngrijeau de păstrarea, curățarea, umplerea și aprinderea ciubucelor.
În funcție de numărul de musafiri, munca putea fi solicitantă dar atrăgea și o răsplată suplimentară. De aceea, sensul figurat al termenului ciubuc, acela de bacșis, este asociat acestuit venit.
Tutunul și-a continuat acapararea triumfală a lumii, astfel că în era industrializării din secolul al XIX-lea, în 1843, s-au fabricat și primele țigări, prima linie tehnologică apărând în SUA, în 1881.
Ele au înlocuit treptat, și în România, vechile pipe, lulele ori narghilele, care au rămas mai mult obiecte de artizanat sau au fost folosite de tot mai puține persoane.
Lucrurile au evoluat atât de rapid, încât, în 1910, doar la nivelul Europei erau deja patentate aproximativ 20.000 de mărci de țigări. Și la ora, actuală, există un mare număr de fumători, țara noastră fiind printre fruntașele practicării acestui viciu în Uniunea Europeană, aproape 20% dintre români fumând, adică aproximativ 4 milioane de persoane.
