Arestat pentru că a citit un articol al lui Cioran. 7 ani de temniță

DE Oana Stănciulescu | Actualizat: 12.03.2021 - 16:33

Simpla citire a unui articol scris de Emil Cioran sau a unui manuscris al filozofului Constantin Noica putea să te arunce ani grei în temniță în timpul dictaturii comuniste, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale“.

SHARE

După venirea abuzivă la putere a guvernului comunist, elita României a fost decimată, fie aruncată în pușcării, fie alungată în exil sau epurată din funcțiile deținute până atunci. 

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lotului Noica - Pillat, când 25 de intelectuali au fost băgați în pușcăriile comuniste, la sfârșitul anilor ‘50 și începutul anilor ‘60. 

Primul arestat a fost Costantin Noica în 1958, au urmat Dinu Pillat, Remus Niculescu, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Tudor Enescu sau Sanda Simina Mironescu, cunoscută ca Simina Mezincescu, Șefa de Protocol a Casei Regale a României după 1989. 

Ultimul arestat și inculpat a fost Nicolae Steinhardt, în 1960. Mărturie a suferințelor din temnița în care au fost aruncați cei 25 de intelectuali stă cartea lui Steinhardt, Jurnalul fericirii, cunoscută și tradusă în mai multe limbi străine. 

Arestările și interogatoriile au început în 1958, doi dintre cei acuzați decedând în timpul anchetei, iar procesul a început în februarie 1960 și a ținut doar trei zile. Securitatea a decis să îl numească „procesul intelectualilor mistico-legionari“, deși Nicu Steinhardt și Beatrice Strelisker erau evrei.

Constantin Noica

Istoricul de artă Remus Niculescu, unul dintre cei 25 de intelectuali aruncați în pușcărie, a fost arestat în decembrie 1959 și condamnat la 7 ani de temniță deoarece a „desfășurat activitate de propagandă și agitație împotriva formei de guvernământ democratică din R.P.R. prin discuții dușmănoase purtate și prin difuzarea unor scrieri cu conținut contrarevoluționar“. 

A fost una dintre cele mai mici pedepse. Constantin Noica și Dinu Pillat, considerați conducătorii grupului, au primit 25 de ani de muncă silnică, Alexandru Paleologu 14 ani, iar Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. Tuturor li s-a confiscat averea și au fost degradați civic. 

Securitatea i-a șters numele de pe Monografia Nicolae Grigorescu, aflată în tipografie în momentul arestării

Remus Niculescu s-a născut în 1927 și a făcut parte dintr-o familie importantă a vremii. Bunica lui, de origine britanică, a fost o reputată profesoară de engleză, decorată de Regina Maria și menționată de aceasta în Memoriile sale.

Tatăl a fost ofițer de carieră în Armata Regală, ceea ce pentru comuniști însemna din start un dosar pătat pentru oricine din familia lui, și director de studii la Școala Pregătitoare de Ofițeri din București. Pe linie maternă, este nepotul marelui moșier și senator liberal I.G. Massu, înrudit cu familiile boierești Fântâneanu și Caracostea. 

În 1945, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie ale Universității din București. Niculescu a fost printre ultimii studenți norocoși să-i aibă profesori pe George Călinescu și Tudor Vianu, scoși de la catedră după „reforma“ învățământului din 1947. 

În momentul arestării, pe 12 decembrie 1959, Remus Niculescu avea 32 de ani și era, din 1951, șef al Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, unde exista din perioada interbelică o colecție de o valoare unică în sud-estul Europei.

De asemenea, din același an, Niculescu devenise cercetător științific la Institutul de Artă București și ulterior, din 1954 până la arestarea lui în 1959, șef de sector la același institut. După terminarea facultății și până la trimiterea după gratii, Niculescu reușise să se impună în cadrul breslei, prin cercetările și lucrările realizate. 

Bunăoară, până la arestare, la Biblioteca Academiei, Niculescu a contribuit la creșterea valorii colecției moștenite din perioada interbelică prin achiziționarea unor opere ale gravorilor și desenatorilor români din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX sau fotografii și reproduceri documentare din secolele XIX-XX.

Tot el are meritul să fi recurs la cele mai moderne metode de conservare, clasare și catalogare a lucrărilor, în calitatea sa de organizator al Bibliotecii. În paralel, a început să cerceteze și, astfel, să recupereze opera mai multor artiști importanți ai României. 

Nicolae Steinhardt

În lucrările prezentate în forurile Academiei - Contribuții la istoria începuturilor picturii românești modern e– a demonstrat că originile artei moderne în România sunt mult mai vechi decât se credea.

În 1955, a stabilit cu fostul său profesor de la Facultatea de Litere și Filozofie, George Oprescu, să demareze un proiect important privind redactarea Monografiei Nicolae Grigorescu, care să aibă două volume și să cuprindă în jur de 4.000 de picturi și desene realizate în peste 50 de ani.

În 1956, sunt gata peste 150 de pagini – Nicolae Grigorescu. Anii de ucenicie, care cuprindeau zeci de opere inedite din pictura religioasă a acestuia, printre care și cea mai veche icoană semnată și datată - Sf. Gheorghe de la biserica din Băicoi, din anul 1853. 

Urmează alte capitole ale lucrării - Două încercări necunoscute de pictură istorică ale lui Nicolae Grigorescu; Grigorescu între clasicism și romantism și Grigorescu la Fontainebleau, ambele prezentate în aula Academiei Române. 

Anii 1957 și 1958 sunt unii foarte prolifici pentru Remus Niculescu. 

Continuă susținerea și publicarea lucrărilor despre Nicolae Grigorescu, de la moartea căruia se împlineau 50 de ani, marcați de Remus Niculescu prin realizarea unei expoziții și a unui catalog.

În toamna lui 1957, primește de la Academia Populară Română o bursă de cercetare în Franța, unde descoperă o serie de tablouri necunoscute, în arhivele de la Bibliothèque nationale de France și École des Beaux-Arts. Urmează alte lucrări scrise și publicate în țară - Grigorescu la Școala de Belle Arte din Paris; Noi cercetări asupra activității lui N. Grigorescu în Franța.

În momentul arestării, primul volum al Monografiei Nicolae Grigorescu se afla la tipografie, motiv pentru care numele lui Remus Niculescu a fost șters și înlocuit cu cel al lui George Oprescu, autorul celui de-al doilea volum. 

Vizitarea lui Constantin Noica, aflat de peste 10 ani cu domicilul forțat la Câmpulung Muscel, motiv pentru arestare

Remus Niculescu a fost arestat în decembrie 1959, în plină ascensiune profesională. Două capetele de acuzare îi aduce Securitatea. În primul rând, se făcea vinovat de faptul că în urmă cu doi ani, în 1957, participase la multiplicarea unui articol scris de Emil Cioran, aflat în exil, la Paris, care se găsea la Biblioteca Academiei R.P.R., Fond special.

Articolul se numea Scrisoare către un prieten din depărtare și apăruse în Nouvelle Revue Francaise, în 1957. Scrisoarea era adresată lui Constantin Noica, rămas în România, într-un regim totalitar, în care suprimarea libertății de exprimare fusese principala preocupare a comuniștilor.

Noica îi răspunde mai târziu lui Emil Cioran, într-un dialog la distanță, din două lumi diferite - Răspuns al unui prieten îndepărtat.

Al doilea capăt de acuzare de la dosar era faptul că Niculescu și colegul lui de serviciu Theodor Enescu îl vizitaseră pe Constantin Noica, aflat cu domiciul obligatoriu la Câmpulung Muscel, unde ar fi purtat discuții cu caracter dușmănos la adresa regimului „democratic“ din țara noastră, și de unde au plecat cu un manuscris al filozofului care avea un conținut „dușmănos“.

Lucrarea urma să fie valorificată de Niculescu, care se angajase să-i trimită filozofului banii obținuți. Acesta le mărturisește însă anchetatorilor că i-a trimis lui Noica 300 de lei, dar nu din vânzarea manuscrisului, ci din banii lui personali.

 

Cei trei au fost turnați de mai mulți colegi de serviciu, cercetători la Istoria Artelor din cadrul Academiei RPR, care făcuseră pactul cu Diavolul, devenind agenți ai Securității.

Tot ce trebuia să facă un agent era să-și toarne colegii și prietenii, poate și familia, chiar dacă exista riscul ca aceștia să ajungă la pușcărie în urma delațiunilor. 

Urmărit și turnat. Niculescu, acuzat că refuză să scrie în presa comunistă

Urmărirea și verificarea lui Remus Niculescu încep cu mai multe luni înainte de a fi arestat, după cum rezultă din dosarele aflate în arhiva CNSAS. 

În vara lui 1959, pe 21 august, Securitatea decide să-i deschidă dosar individual lui Remus Niculescu, ceea ce înseamnă că din acel moment începe verificarea pe toate planurile – profesional, familial.

Securitatea stabilește un plan de măsuri și numele agenților și ofițerilor care se ocupau de caz. Turnătorii au fost aleși din jurul lui, colegi de breaslă, care aveau misiunea să raporteze organelor de represiune toate mișcările pe care le făcea.

S-a stabilit verificarea prietenilor, colegilor, vecinilor de apartament, atitudinii sale, analiza operei. Securitatea decide instalarea aparaturii de ascultare a telefonului de acasă și de la serviciu, precum și interceptarea corespondenței. 

Într-o notă informativă din vara anului 1959, Securitatea îi creionează portretul și semnalează faptul că Niculescu este fiul unui colonel burghez din Armata Regală, fiind o persoană mândră în relațiile cu oamenii, dar și foarte inteligent. 

Securitatea îi reproșează lui Niculescu faptul că „nu aplică în practică cunoștințele marxiste accumulate“ și că refuză să scrie articole în presa comunistă.

Remus Niculescu dă dovadă de mare curaj atunci când refuză să scrie ceea ce-i indică Securitatea, ba mai mult, ca ofensă, le propune un articol despre colecția unui boier plecat din țară, ceea ce constituie un motiv foarte întemeiat ca organele de represiune să îl adauge pe lista neagră și nimic din ceea ce a obținut din punct de vedere științific să nu mai conteze. 

 

Deși în ultimii ani Niculescu scrisese mai multe lucrări importante, iar Monografia Nicolae Grigorescu era deja trimisă la tipar, Securitatea îl acuză, în dosarul de urmărire, că încearcă să „saboteze“ apariția unor lucrări lovind astfel în „elementele cinstite“ din cadrul Academiei, care scriau pe baza principiilor marxist - leniniste.

 

„Caută prin funcția pe care o deține în cadrul Academiei RPR și ESPLA să saboteze în mod sistematic aparița unor lucrări lovind în acest fel în elementele cinstite care caută să scrie în spiritul nou al regimului nostru.

Sfidează orice muncă obștească și a refuzat să scrie articole la ziarele și revistele noastre. Atunci când i s-a indicat ce să scrie a spus că el scrie mai bine despre un boier care apare în temele lui de cercetare.

A lucrat din anul 1956 la Monografia lui Grigorescu și după ce a fost gata a căutat să o contracteze cu editura pentru a lua drept de autor cu toate că nu avea acest drept“, după cum scrie Securitatea în propunerea de deschidere a verificării lui. 

Securitatea notează că a obținut suficiente dovezi pentru deschiderea verificării lui Niculescu, de la agenții „Anton“ și „Ovidiu“, dar și de la „A.S.“ și propune încadrarea lui la „sabotaj științific“.

La acuzațiile de mai sus se mai adaugă faptul că în cele două calități ale lui, de șef la Biblioteca Academiei și șef la Institutul de Artă, a angajat „elemente dușmănoase regimului“. 

Securitatea se referă la intelectuali care și-au făcut studiile în Occident înainte de 1945, unii membri sau simpatizanți ai partidelor istorice sau ai mișcării legionare. „Sprijină în mod direct elemente dușmănoase regimului, creîndule(!?)posibilități favorabile“.

„Dovezile“ care stau la baza deschiderii dosarului personal sunt notele informative ale celor trei persoane menționate mai sus, „declarația sa din care rezultă că este mason, materialele originale privind înlesnirea unor elemente de ași (!?) vinde material de știință cu supra preț Academiei“. 

Securitatea se referă la manuscriul lui Constantin Noica, pe care însă Niculescu nu-l vinde Academiei, ci îl plătește cu banii lui.

Pornind de la aceste acuzații, Securitatea își propune să stabilească „activitatea dușmănoasă pe care Niculescu Remus o desfășoară, formele și metodele întrebuințate, precum și mijloacele de care dispune.

Care sunt elementele cu care desfășoară activitatea dușmănoasă și prin ce se caracterizează legăturile acestora cu Remus Niculescu.

Documentarea activității dușmănoase a lui Niculescu Remus și ale celorlalte elemente și trimiterea acestora în justiție“.

Securitatea decide și verificarea activității din comisiile din care făcea parte, pentru acest lucru recrutând, la nevoie, și alte persoane din apropiere. Termenul până la care trebuie să se realizeze aceste măsuri este de o lună.

Înainte să-l aresteze, Securitatea decide să-l racoleze și să folosească informațiile pe care le va obține în urma verificării pentru a-l „convinge“, folosindu-se de slăbiciunile sau problemele identificate. Dar nu mai apucă să-i facă propunerea, deoarece este arestat la câteva luni după deschiderea dosarului.

La informațile culese de agenții și ofițerii de Securitate din vara lui ‘59 se adaugă și mărturisirea colegului de serviciu Theodor Enescu, arestat cu două luni și jumătate înaintea lui, din timpul interogatoriului de la Securitate, din data de 17 septembrie 1959, început la ora 13.00 și încheiat la ora 17.00. 

Enescu a recunoscut că el, împreună cu Remus Niculescu, Dinu Pillat și alți doi colegi de serviciu au avut câte o copie a articolului lui Cioran.

Theodor Enescu le spune anchetatorilor că a multiplicat articolul împreună cu șeful lui direct Remus Niculescu, după care l-a distribuit și altor persoane. Una dintre copii a ajuns la Remus Niculescu, pe care a și văzut-o în biroul acestuia atunci când l-a vizitat. Ulterior, și el și Niculescu au distrus articolul.

Enescu mai relatează faptul că a auzit despre articolul lui Emil Cioran acasă la Dinu Pillat, unde Alexandru Paleologu îl cititse în prezența lui.

Tot Enescu le spune ofițerilor de Securitate că a aflat de la Dinu Pillat că Șerban Cioculescu, critic literar, primise din Franța două cărți de la fugarul Mircea Eliade, una numindu-se Pădurea interzisă. Cioculescu îi spusese lui Pillat că are o listă de așteptare pentru cei care doresc să citească opera lui Eliade, pe care îl va adăuga și pe el. 

„Peste un an și jumătate când această carte a sosit la Biblioteca Academiei R.P.R eu, cu aprobarea lui Crișan Ion și Hoffman I din conducerea bibliotecii am scos această carte și am citit-o acasă însă nu în întregime. Declar însă că nu am difiuzat nimănui Pădurea interzisă“, spune Enescu în timpul anchetei.

După eliberarea din temniță, Theodor Enescu se reîntoarce la Institutul de Istoria Artei, pe care ajunge să îl și conducă. Este un istoric de artă cunoscut, printre lucrările lui fiind cele privindu-i pe Luchian sau Camil Ressu. 

Intelectuali condamnați la ani grei de temniță, în numele poporului

Pe 1 martie 1960, Tribunalul Militar, în minuta numărul 24, decide, în numele poporului, să-l condamne pe Remus Niculescu la 7 ani de închisoare corecțională și 5 ani degradare civică. Președintele Tribunalului Militar a fost colonelul de justiție Dumitru D. Adrian, iar judecător - maiorul de justiție Petrescu Ion.

Judecătorul adăugă și alte acuzații la cele inițiale, printre care faptul că a apreciat lucrarea „contrarevoluționară“ a lui Constantin Noica, Povestiri din Hegel, dar și pe cea a lui Dinu Pillat, Vestitorii, care avea conținut legionar și care a apărut ulterior cu titlu Așteptând ceasul de apoi. 

După cinci luni petrecute la Jilava, Securitatea decide să-i propună lui Niculescu să colaboreze cu organele de represiune, bazându-se pe faptul că dorește să fie scos la muncă, în timpul detenției, și să afle vești despre familie.

Securitatea voia să afle ce se discută în celula 36 a penitenciarului Jilava, unde erau înghesuiți 30 de deținuți condamnați definitiv, „elemente care au desfășurat activitate de uneltire contra ordinii sociale. Din discuțiile purtate cu candidatul a reieșit că este un element inteligent, nu are defecțiuni fizice, este interesat de a ieși la lucru“.

Potrivit Referatului privind felul cum a decurs recrutarea ca agent a deținutului, datat 29 iunie 1960, Remus Niculescu acceptă să colaboreze cu organele de represiune și scrie și un angajament olograf în acest sens. 

„Trecîndu-se la luarea angajamentului, candidatul nu a fost de acord să-și ia nume conspirativ, că el are curajul răspunderii în fața oricui și că nu are de ce să aleagă un nume conspirativ. (…)

După efectuarea recrutării s-a trecut la instruirea noului agent de felul cum să se comporte în rîndul deținuților, ce probleme interesează organele noastre“, se arată în referatul de recrutare.

Doar că, după patru luni, pe 1 noiembrie 1960, Securitatea propune abandonarea lui ca agent după ce acesta le spune că nu poate respecta angajamentul pe care și-l luase. Securitatea notează faptul că Niculescu nu a dat nicio informație despre colegii de celulă. 

În documentele din arhiva CNSAS, ofițerii de Securitate men­ționează faptul că l-au scos de două ori din celulă însă nu le-a spus absolut nimic. 

El a invocat faptul că nu discută cu nimeni și nici nu aude ce se vorbește în celulă deoarece este afundat în propriile gânduri privitoare la familie și la soarta unor lucrări științifice.

Agentul a arătat că el nu «cunoaște» faptele respectivilor întrucît el stă retras și nu discută cu nimeni. Arătîndu-i că independent de voința lui, a participat la activitatea ce se desfășoară zilnic în cameră, arată că este frămîntat de gîndurile lui familiare și de situația unor lucrări științifice pe care le avea în lucru.

În continuare arată că el își dă seama că nu poate duce la îndeplinire angajamentul luat în fața organelor de securitate, adică de a îndeplini sarcinile ce-i sînt trasate“.

Securitatea însă nu recruta niciodată doar o singură persoană din mediul respectiv – fie loc de muncă sau de detenție.

Din documentele aflate în arhiva CNSAS reiese că un alt deținut, din aceeași celulă, a acceptat să fie turnătorul colegilor, rămânând în relație cu organele de represiune și după eliberarea sa din pușcărie.

De altfel, turnătorul și foștii lui colegi de celulă s-au reîntâlnit la serviciu, fiind colegi la Institutul de Artă al Academiei R.P.R, după cum rezultă din notele informative de la dosar. 

Bunăoară, după eliberarea din închisoare, Constantin Noica le-a scris o scrisoare tuturor celor arestați împreună cu el, în care le cere iertare pentru că i-a expus și au avut de suferit. Doar că și această scrisoare a ajuns la Securitate, prin intermediul informatorului racolat la Jilava. 

Remus Niculescu, urmărit patru decenii de către Securitate 

În arhiva CNSAS există patru dosare de urmărire pe numele lui Remus Niculescu, ultimul deschis în 1989. 

Remus Niculescu a fost urmărit înainte de arestare, dar și după aceea. Mai mulți agenți și ofițeri ai Securității au fost pe urmele lui. Mare parte dintre aceștia erau colegi de serviciu sau chiar foști colegi de temniță.

La câțiva ani după eliberare, în 1973, Remus Niculescu este trimis ca specialist în URSS unde identifică un tablou fals atribuit lui Grigorescu, aflat la Muzeul Ermitage din Moscova.

În tot acest timp, nu doar el a fost urmărit, ci și familia lui. De pildă, din documentele Securității aflăm că prima soție a lui Niculescu a fugit în Germania unde s-a recăsătorit cu regizorul Liviu Ciulei. 

Notele informative continuă și în anii ‘80, unde întâlnirile de la ambasadele țărilor occidentale de la București, corespondența cu profesori din Franța, Italia, Germania, erau atent verificate de către Securitate. 

Pentru o scrisoare pe care Remus Niculescu a trimis-o în Franța se încearcă inclusiv descoperirea mașinii de scris folosită la redactarea ei.

La doi ani de la acest incident, în 1983, Remus Niculescu face cerere pentru a i se aproba obținerea unei autorizații pentru deținerea unei mașini de scris. 

Se știe că în comunism era interzis să deții o mașină de scris fără aprobare de la Securitate. 

Deși a putut să plece în țările din Est, Occidentul rămâne inaccesibil.

În 1985, Securitatea refuză să-i elibereze viză de plecare în Marea Britanie, pe motiv că era prieten cu ambasadorul Elveției în România și, prin urmare, nu era o persoană de încredere. Securitatea se temea că ar fi putut să rămână în exil.

Remus Niculescu este doar unul dintre cei 25 de intelectuali arestați în lotul Noica - Pillat. Victimele au fost însă mult mai multe. În afară de cei arestați, alți zeci de prieteni, colegi și rude ale lor au fost anchetați.

Acest episod este doar un singur exemplu al societății distopice în care a fost transformată România după alegerile furate de comuniști, instalarea guvernului Petru Groza și abdicarea forțată a regelui Mihai.

Referințe bibliografice
Dosarele din arhiva CNSAS, I 195 837, volumele 1 și 2, I 195 843 și
R 33719; N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, 2008.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.