Marian Preda: A vorbi acum mai ales despre costurile economice, în detrimentul perspectivei pierderii de vieți omenești, pare similar cu a vorbi despre „sexul îngerilor” în timp ce este asediată cetatea Constantinopole.”
Newsweek România: Ați risca o predicție: când se termină cu acest... „lock down”? Știu că sunt elemente complet insuficiente. Sau altfel: cam când am putea face o predicție legată de momentul ieșirii din carantină totală?
Marian Preda: Este dificil să faci predicții în condiții de criză. Criza aceasta, ca toate celelalte mari crize, este plasată sub semnul incertitudinii.
În condiții de incertitudine nu mai funcționează logica de analiză și predicție de tip „dacă, atunci” pentru că se schimbă în permanență „dacă”, contextul inițial, într-o multitudine de contexte succesive, așa că se schimbă și consecințele care devin greu de anticipat.
Dar eu sunt un mare amator de statistici, așa că urmăresc cu atenție datele statistice și paternurile de evoluție a pandemiei în diverse țări; din păcate nu sunt similare. E greu să faci predicții.
China, cea care a început totul și a finalizat prima ciclul de criză, este complet atipică pentru că este un regim autoritar și nu există încredere în completitudinea și acuratețea datelor. Nici modelul cultural, nici cel administrativ nu sunt similare cu cele din Europa, așa că nu ne putem compara cu ei.
Italia și Spania, cele mai avansate ca stadiu al pandemiei, au ajuns pe panta de stabilizare și chiar de scădere a numărului de cazuri, Italia începând din 21 martie, iar Spania cam la o săptămână după aceea.
Cam la o săptămână după, a început și scăderea numărului de decese, dar ambele procese sunt lente și vor lua timp. Modelele de evoluție din Elveția, Germania sau din țările nordice sunt diferite de cele din Italia sau Spania. Oricum, sunt diferențe notabile între evoluția din toate țările occidentale și evoluția din România, proporțiile fiind foarte diferite și la numărul de testări și la rata imbolnăvirilor, dar și la rata deceselor la un milion de locuitori.
Am văzut că și dumneavoastră, la Newsweek România, ați publicat modele privind evoluția în România care, însă, pot fi criticabile. Mă gândesc și eu la evoluția crizei pentru că și noi trebuie să ne facem planuri și scenarii alternative în universitate.
Eu vă voi face doar câteva observații din perspectivă statistică. Ce este clar este că noi testăm puțin, de-abia am ajuns acum la 3.000 de teste pe zi și nu putem avea mulți infectați confirmați dacă testăm puțin.
Rămâne ca reper numărul de decese care depinde, însă, de procedurile de raportare. Oricum, numărul de decese este în creștere și se va stabiliza, poate, în câteva săptămâni.
Dacă nu avem un nou val de cazuri după Paște, intuiesc că s-ar putea vorbi de o stabilizare pe sfârșit de aprilie și un declin lent în luna mai. Dar sunt intuiții de nespecialist în medicină, bazate pe statistici, pe intuiție și pe semnale slabe.
Deci, nu cred că înainte de iulie se vor relaxa prea mult restricțiile de circulație. Dar criza are o componentă emoțională puternică așa că se va judeca nu doar rațional dar și emoțional când se vor lua deciziile de relaxare a restricțiilor. Și sunt convins că va fi o relaxare treptată, în etape, nu va fi un singur moment de ridicare a tuturor restricțiilor.
După o lună, două, de autoizolare, cam cum credeți că se va schimba comportamentul celor închiși în case?
Cred că vor fi consecințe sociale majore. Oamenii percep diferit criza și sunt afectați în mod diferit de ea. Probabil copiii și tinerii vor fi afectați ceva mai puțin, pentru că generațiile lor oricum trăiesc destul de mult în online, în spațiul virtual, comunică mult și în această perioadă și nici nu se vor teme prea mult să iasă după criză.
La extrema cealaltă cred că vor fi persoanele vârstnice și cele cu probleme medicale reale sau percepute subiectiv, care nu cred că vor ieși ușor din autoizolare. Cred că cei care lucrează în afara locuinței în această perioadă, cei care fac cumpărăturile pentru familii, se vor reacomoda cel mai repede.
Criza va rămâne, însă, în conștiința publică și, odată cu ea, și noile deprinderi. Oamenii vor cumpăra mai mult online, vor fi mai prudenți în cheltuirea resurselor proprii, mulți își vor face stocuri în continuare, vor consuma mai puțin și se vor mișca mai puțin în afara localității.
Cred că anumite deprinderi vor fi menținute o vreme formal, prin recomandări oficiale și apoi doar cultural, ca deprinderi internalizate. Unii vor continua să-i ocolească pe ceilalți, să păstreze distanța socială, să nu se salute tradițional prin strângeri de mână sau prin clasicul sărut pe obraji.
Cred că multă vreme spălatul pe mâini frecvent, de exemplu, va fi o practică curentă. Familia va căpăta o importanță sporită ca principala sursă de sprijin emoțional, de siguranță, la fel locuința, care va deveni pentru mulți spațiul de refugiu, de siguranță.
Încet, încet, va fi repopulat spațiul public. Cred că spațiile de socializare precum restaurantele și mall-urile sau stațiunile turistice vor fi reumplute cu adevărat mai lent, într-o a doua etapă, după apariția unui vaccin sigur și a garanțiilor exprimate public, oficial, că nu se poate reveni la o nouă criză. Va fi un an greu pentru turism și restaurante, ca și pentru toată zona de entertainment.
„De ce și cât facem acum, în perioada de izolare socială, va depinde amploarea crizei economice ulterioare.”
Cât credeți că rezistă oamenii închiși în casă, în blocuri, cu copiii, cu bunicii? Nici nu mă gândesc acum la cei care vor rămâne fără bani.
Cumva vor rezista, deși va fi din ce în ce mai greu la oraș și în special în blocurile cu garsoniere, apartamente mici și cu mulți membri de familie. La casele care au curte, în special în mediul rural, unde curțile sunt mari, este ceva mai simplu.
La oraș, apartamentele mici devin un fel de celule, de închisori, care sunt și mai greu de suportat în gospodăriile fără resurse și cu conflicte sau probleme de diverse tipuri precum alcoolismul, sau violența în familie. Este greu și va fi și mai greu pe măsură ce va trece timpul. Iar lipsa activității și a diversității este, probabil, foarte apăsătoare acolo.
Cred că pentru noi toți este importantă menținerea activității unde se poate. Mă uit zilnic pe fereastră și văd zeci de oameni lucrând în construcții la Catedrala Neamului. Pentru acești oameni este mult mai bine și psihologic și cultural să aibă o activitate zilnică, să muncească, decât să stea acasă.
Desigur, păstrând distanța socială și evitând riscurile.
Nimeni nu a știut de la început care va fi amploarea crizei și că va dura mult.
Și eu, ca mulți alții, în primele zile am crezut, în mod eronat, că va fi un eveniment de o amploare mai mică și am fost chiar reticent la primele discuții privind întreruperea activităților.
Dar, imediat ce au apărut informații certe privind amploarea fenomenului în țări precum Italia, am acționat instituțional și am oprit imediat cursurile „față în față”, dar cu activitate didactică online, de acasă, cu menținerea activității, nu cu sistarea ei.
În administrația Universității am adaptat rapid regulamentele și procedurile la noile realități, am organizat un sistem clar de distanțare socială, de limitare a prezenței fizice în instituție, dar cu un sistem de permanențe foarte clare astfel ca instituția să funcționeaze, să nu se blocheze.
De altfel, eu cred că mesajele transmise către populație ar trebuie să fie „rămâneți acasă și fiți activi de acolo”, nu „stați acasă”.
Pentru că de ce și cât facem acum, în perioada de izolare socială, va depinde amploarea crizei economice ulterioare. Tot ce se poate face de acasă sau din instituție cu o prezență minimală și cu distanțarea socială, este bine făcut și nu va trebui recuperat ulterior.
În plus, așa putem să și plătim oamenii și să reducem riscul de a mai adăuga și problemele economice la cele medicale ale crizei.
Sunteți profesor universitar, rectorul Universității București. Credeți că veți reuși să încheiați anul școlar? Mă refer și la anul universitar și la situația elevilor.
Este principala noastră preocupare. Și cred că noi vom reuși să încheiem anul universitar. Săptămânal am ședințe online cu prorectorii și cu decanii, cu Consiliul de Administrație, pentru a face toate eforturile posibile, astfel încât anul universitar să poată fi încheiat.
La facultăți sunt, de asemenea, discuții serioase și comitete de criză. Am elaborat deja o procedură pentru a da posibilitatea facultăților să modifice modalitățile de examinare, desigur, cu acordul profesorilor și studenților, astfel încât să finalizăm toate cursurile la timp sau cu un decalaj de câteva săptămâni.
Se vor simplifica și modalitățile de susținere a examenelor de licență, acolo unde este necesar și unde se poate.
Singurele probleme sunt legate de laboratoarele care nu pot fi organizate online și pentru care vom avea nevoie de câteva saptămâni de recuperări după ieșirea din izolarea la domiciliu.
Vom solicita la Ministerul Educației și la Comitetul de Criză ca, spre finalul perioadei de restricții, în special pentru recuperarea laboratoarelor, să se accepte organizarea unor activitățile cu purtarea măștilor de protecție și cu păstrarea distanței sociale și doar pentru numere mici de studenți pe laborator.
Tot ulterior, în perioda de vară și în condiții de siguranță să poată fi organizate în funcție de propunerile concrete ale unor facultăți și examene care nu pot fi organizate online, precum cel de licență de la Facultatea de Drept.
Oricum, noi vom încheia până la urmă anul universitar pentru că suntem flexibili și foarte determinați să facem asta.
Cred că la nivelul școlilor generale și al liceelor este mai dificil și mai important să se finalizeze anul școlar, dar vor trebui găsite și acolo soluții. Colegii mei de la Facultatea de Psihologie și Științele Edcației au publicat deja un material amplu în care recomandă cu argumente și soluții finalizarea anului școlar.
Înainte de Potop, decizia lui Noe de a face o mare arcă era catalogată absurdă
Cum vi se pare că funcționează procesul decizional, acum, în vremuri de criză?
Așa cum vă spuneam anterior, incertitudinea, lipsa informațiilor și nevoia de a lua decizii foarte rapid în aceste condiții sunt caracteristici ale crizei; impun alte modele de decizie decât cele clasice, bazate pe informații certe și pe presupoziția că trăim într-o lume strict deterministă în care putem prevedea ce va urma.
Când nu ai destule informații, lucrezi cu ce ai și iei decizii care azi par bune, dar mâine se vor putea dovedi proaste, așa că vei reveni asupra lor. Modelul acesta al deciziilor luate pas cu pas, pe măsură ce apar noi informații, se numește modelul incremental; iei decizii, mai faci un pas, analizezi noua situație, dacă este în regulă mergi mai departe cu decizia, dacă nu revii asupra ei, o modifici.
Dacă priviți la ce s-a întâmplat în România sau în alte țări începând cu China și continuând cu Germania, Franța sau Statele Unite, vedem că decidenții au ezitat, au revenit, au înaintat prudent. La început s-a crezut că trece repede, că amploarea nu este mare, că se poate merge mai departe fără să se oprească activitatea.
Apoi s-a decis prelungirea pentru perioade scurte, apoi s-au prelungit perioadele. Au apărut focare și s-au luat decizii mai stricte pentru acele focare, precum Suceava sau Țăndărei la noi. Graba și lipsa de experiențe similare au făcut decidenții de la noi să lanseze un formular pentru deplasarea în afara locuinței pe care l-au schimbat după două zile. Unii, precum fostul ministru al Sănătății, s-au precipitat, probabil, și a comunicat că fac testare la scară mare, apoi au văzut că nu este posibil, logistic vorbind, și au revenit.
Deciziile greșite luate din grabă prea mare sau necunoaștere, comunicarea de criză defectuoasă au costuri personale sau la nivelul societății.
Totuși, cred că nu trebuie să judecăm prea aspru decidenții atunci când nu au toate datele, trebuie să ținem seama de context. Uneori, ceea ce pe termen scurt pare ideal, pe termen lung poate fi catastrofal și viceversa.
Trebuie să luăm în calcul contextul luării deciziei, momentul de timp cu informațiile disponibile atunci și cu situația de atunci a tuturor variabilelor. Sigur, luâm în calcul condiția apriori a responsabilității actului decizional și al guvernării.
Nimeni nu putea anticipa această criză sau evoluția ei, așa cum aproape nimeni nu a anticipat crizele din 1929-1933, din 1973 sau din 2008. Deciziile care anterior acestora, sau la începutul lor, păreau ideale pentru că fuseseră luate potrivit unor modele raționale s-au dovedit ulterior proaste sau chiar catastrofale.
Înainte de Potop, decizia lui Noe de a face o mare arcă era catalogată drept absurdă. La apariția potopului, prin schimbarea de context, decizia lui s-a dovedit una salvatoare și celelalte au devenit absurde.
Cred că este și un film relativ recent cu Noe în postura de senator american care construia o arcă și pe care nu îl credea nimeni că va veni potopul. Pe de altă parte, nu le putem cere decidenților să aibă viziuni. Ei trebuie să lucreze cu informațiile pe care le au, încercând să anticipeze pe cât posibil, pe baza datelor existente.
O altă schimbare majoră este în privința criteriilor de decizie: în condiții de crize sociale majore precum aceasta criteriile clasice tip cost-beneficiu, criteriile economice, se diminuează, devin secundare și sunt înlocuite cu criterii imperative de genul supraviețuire sau dispariție.
A vorbi acum mai ales despre costurile economice în detrimentul perspectivei pierderii de vieți omenești, pare similar cu a vorbi despre ”sexul îngerilor” în timp ce este asediată cetatea Constantinopole. De aceea, din considerente umanitare, in condiții de criză costuri alternative care erau inacceptabile in condiții normale pot deveni acceptabile în anumite limite.
Criza mai produce o schimbare: se produce trecerea de la raționalitatea individuală la cea colectivă. Interesele, obiectivele colective mari, formulate în numele umanității sau al națiunilor, precum supraviețuirea a zeci, sute, milioane de oameni, devin esențiale în detrimentul intereselor individuale și chiar a unor valori și drepturi individuale.
Noi suntem puși acum în situația de a accepta renunțarea la dreptul de a circula liber, de exemplu, pentru a respecta dreptul semenilor noștri la viață, la protecție față de răspândirea virusului.
Decidenții de valoare sunt excepțiile
Paul Dragoș Aligică spunea că isteria din mass-media „subminează capacitatea națională de a reacționa eficient” la această criză....
Da, pentru că deciziile trebuie raportate și la subiectivitatea mulțimilor. Dacă la televizor se spune că medicii și personalul medical demisionează în masă, deși au fost doar niște zeci de decizii la zeci de mii de medici și personal medical, uitați-vă unde ajungem: bullying în masă, medici sau asistente medicale sunt agresați în plină stradă. Iar liderii care iau decizii depind și ei de subiectivitatea mulțimilor.
Ca și Revoluția din 1989, criza aceasta este în bună măsură influențată de televiziune și, în plus, de mediul online.
În aceste condiți, mai ales că informațiile sunt puține, este esențial să fie cât mai corecte și relevante, nu manipulatoare și irelevante.
Dezinformarea, informarea incorectă, favorizează deciziile proaste luate sub presiune și la nivel național și la nivelul individual, a fiecăruia dintre noi, și produce costuri ce vor fi ulterior ”plătite” de noi toți, nu doar de cei care produc sau transmit informații false.
Pe de altă parte, cât de pregătiți erau politicienii aleși de alegătorii români să facă față unei asemenea crize?
Unii sunt pregățiți, alții nu sunt, în mod evident. De aceea unii au fost și schimbați din funcție sau trecuți în umbră. Dar nu este vorba doar de cei aleși, ci și de cei numiți de ei în funcții pe criterii politice. Acum, în condiții de criză, vedem cum se plătește prețul populării instituțiilor administrației publice cu personaje desemnate de partidele politice pe alte criterii decât competența.
Ei au făcut sistemul vulnerabil și nepregătit de-a lungul anilor și ei îl vulnerabilizează și acum prin decizii greșite sau lipsa deciziilor. Sau, și mai rău, lipsa lor de pregătire ne afectează pe noi în mod direct. Unii dintre directorii de spitale, de direcții de sănătate publică, de aeroporturi, de școli sau licee, unii dintre primari pur și simplu nu știu și nu pot să facă ce trebuie în aceste condiții.
Sunteți sociolog. Cum credeți că se va schimba societatea, în general, după criza asta, și cum se va schimba societatea românească?
Am făcut și anterior referiri la unele posibile schimbări. Cu siguranță vor fi mai multe și ele vor depinde de felul cum va avansa societatea românească pe o variantă sau alta de scenariu.
Nu știu în mod clar ce se va schimba, dar vă pot spune ce cred eu că ar trebui să se schimbe: viitorul va fi din ce în ce mai imprevizibil, așa că ar trebui să ne creștem capacitatea de adaptare atât individuală, cât și colectivă ori instituțională, să creștem nivelul de tehnologizare și digitalizare și să schimbăm sistemul de selecție și promovare a experților și a liderilor pentru a avea reziliență, agilitate și management de criză performant. Lideri care să mențină coeziunea socială și să gestioneze eficient resursele în condiții dificile.
Culturile, națiunile, comunitățile și societățile care vor avea coeziune și valori mai puternice, capacitate mai mare de înțelegere, de adaptare, agilitate, cele care vor avea diversitate mai mare și lideri mai competenți și cu inteligență emoțională și socială mai mare, vor supraviețui mai bine pe termen lung.
Ne trebuie și medici care să ne salveze, și filosofi sau teologi care să apere valorile și morala grupului, și artiști care să ne hrănească sufletul în timp ce corpul, poate, suferă și ingineri care să construiască și să repare vehiculele cu care mergem, echipamentele și podurile.
Dar ne trebuie, mai ales, lideri adevărați care să ne arate direcția, care să meargă în față, lideri pe care să îi urmăm și care să construiască spațiul de manifestare pentru toți cei pe care i-am pomenit mai sus. Profesioniștii și liderii adevărați duc înainte societățile în perioade grele. Politicienii demagogi și directorii incompetenți puși politic de ei în funcții publice conduc spre dezastre, așa cum s-a văzut și înainte de criza aceasta, dar și în timpul, ei în unele localități.
Tot sistemul educațional, de formare a resurselor umane, tot sistemul social-administrativ, de angajare și promovare a managerilor în sistemul public trebuie reformat astfel încât să formeze și să promoveze specialiști de calitate, capabili de un management de calitate.
Cu învățământ-superior populist, egalitar, și cu selecție negativă, pe criterii de apartenență politică în administrația de stat, vom continua să avem probleme în perioadele de criză. Desigur, nu peste tot dezastrul produs de decidenți incompetenți a fost major ca la Suceava sau în alte câteva locuri, dar știm cu toții că decidenții de valoare sunt mai degrabă excepții decât regula în sistemul public.
Ce vreți să spuneți? Ce ar trebui făcut în mod concret?
Vă dau un exemplu. Dacă 20% dintre resurse produc 80% din rezultate, poate că ar trebui să alocăm 80% din finanțare pentru cele mai performante 20% de universități și centre de cercetare, către prioritățile de top ale societății și către cele mai bune 20% dintre mințile sclipitoare din fiecare domeniu. Și dacă mai aplicăm o dată procentajele, rezultă că prin 20% din 20%, adică cu 4% din resurse, obții 80% din 80%, adică 64% din rezultate.
Concentrând resursele de dezvoltare pe 4% dintre resursele umane, fără să neglijăm educația de masă, desigur, putem obține rezultate de vârf. De aceea spun că elitele sunt esențiale, pentru că ele generează cunoaștere, inovație, progres. Și mai importante sunt „elitele elitelor” pe care noi, în România, le ignorăm și în bună măsură le pierdem prin migrație externă.
Fără a fi elitist când vine vorba de drepturile cetățenești și drepturile fundamentale ale omului - pledez cu toată convingerea pentru promovarea principiilor incluziunii sociale, echității și egalității de șanse în societate - dar cred că atunci când vine vorba despre cercetare, știință, artă, cunoaștere, meritul și valoarea trebuie să primeze și trebuie să fim elitiști.
Dacă învățământul preuniversitar este universal, dacă cel universitar poate fi de masă, cel de vârf, postuniversitar și doctoral trebuie să devină unul cu adevărat de elită și în România, nu pretins de elită.
Dincolo de această direcție pe care o consider importantă și de schimbările inerente și deja previzibile la nivel comportamental, socio-cultural și economic cred că nu trebuie să fim fataliști, blazați, ci e bine să ne păstrăm optimismul și să ne continuăm viața.
Pentru că nimic nu se sfârșește aici.
În crize, în viața comunităților sau a societăților, ca și în viața fiecăruia dintre noi, așa cum spunea marele Winston Churchill, „Succesul nu este final, înfrângerea nu este fatală, doar curajul de a continua este ceea ce contează cu adevărat!”
