Poliția din Springfield a arestat un trăgător înainte ca acesta să deschidă focul în Walmart joi seară. Când a ajuns poliția, tânărul, în jur de 20 de ani, îmbrăcat în echipament militar, fusese deja imobilizat de un pompier care era în afara orelor de program.
Poliția a declarant că bărbatul avea arme și peste o sută de gloanțe. Acesta ar fi fost al patrulea masacru din SUA, dacă n-ar fi fost oprit la timp, după atacurile armate din Gilroy, California, pe 28 iulie, din El Paso, Texas și din Dayton, Ohio, în weekendul trecut.
Între 2014 și 2015, cercetătorii de la Universitatea de Stat din Arizona au analizat datele despre cazurile de violență în masă.
Acestea au inclus datele USA Today despre ucideri în masă (definite ca patru sau mai multe persoane ucise cu orice mijloace, inclusiv arme) din 2006 până în 2013, date despre atacurile armate din școli între 1998 și 2013 și împușcături în masă (definite ca incidente în care trei persoane au fost împușcate, nu neapărat ucise) între 2005 și 2013, colectate de Campania Brady pentru prevenirea violențelor armate.
Cercetatoarea care a condus studiul, Sherry Towers, de la Universitatea de Stat din Arizona, și-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale concepând modele ale răspândirii bolilor infecțioase - precum Ebola, gripa și boli cu transmitere sexuală.
A vrut să știe dacă și cazurile de violență în masă se răspândesc contagios, ca într-un focar de boală. Pentru acest lucru, a conectat fiecare set de date la un model matematic.
„Ceea ce am descoperit a fost că pentru ucideri în masă - unde sunt cel puțin patru persoane ucise - există dovezi semnificative de contagiune”, spune Towers.
„Am găsit, de asemenea, dovezi semnificative de contagiune în atacurile armate din școli”.
Towers și colegii ei au descoperit că un factor important al răspândirii „bolii” atacurilor armate este mass-media. Și s-a constatat ulterior, din studiul profilului trăgătorilor că „aceștia voiau să obțină atenția mass-media națională și chiar internațională”, spune Towers.
De asemenea, s-a descoperit „o fereastră” când un incident armat este probabil să producă o contagiune, de aproximativ două săptămâni. Dacă nu se petrece niciun alt atac în aceste două săptămâni, este foarte puțin probabil să se ivească alte cazuri.
Towers și echipa ei și-au publicat rezultatele în 2015.
Jillian Peterson, criminalist la Universitatea Hamline din Minnesota și fondatorul think tank-ului nonpartisan The Violence Project, a lărgit gama de cercetare.
„Este o formă de contagiune socială”, spune Peterson, „oarecum ca o contagiune suicidă - atunci când o sinucidere a unei persoane cunoscute duce la mai multe sinucideri. De exemplu, în urma sinuciderii actorului Robin Williams, cercetătorii au documentat un vârf de 10% în sinucideri în lunile următoare decesului său. Indivizii vulnerabili care se luptă deja cu gânduri sinucigașe găsesc un imbold în sinuciderea unei persoane renumite. Contagiunea atacurilor armate în masă urmează cam aceeași schemă”.
Peterson a intervievat astfel de atacatori aflați la închisoare și a descoperit că și ei au avut gânduri de sinucidere, numai că voiau să facă și victime.
„Pot afirma că aproximativ 80 la sută dintre acești lupi singuratici au fost sinucigași activi înainte de atacuri”, spune ea.
Marea majoritate a persoanelor care se sinucid nu atacă pe alții. Iar persoanele cu orice fel de probleme de sănătate mintală nu sunt mai susceptibile să fie violente decât altele. De fapt, acestea sunt mai susceptibile să fie victime ale violenței decât cele fără boli mintale.
Însă Peterson spune că, în cazurile studiate, foarte rare, o minoritate de oameni care vrea să se sinucidă alege calea violenței față de ceilalți. Ajung să se gândească la împușcături în masă ca o formă de sinucidere.
„Sunt furioși, vor sinucideri oribile, să ia mulți oameni cu ei”, spune ea. „Jucătorul nu intenționează să trăiască niciodată, nu există niciodată un plan de evadare. În mod obișnuit, ei se gândesc la acest tip de sinucidere violentă în ultimul moment.”
Peterson și alți cercetători care studiază atacurile în masă cred că, chiar dacă nu există nicio posibilitate ca atacurile să nu fie relatate în mass-media, ar fi bine ca jurnaliștii să evite să arate imaginile trăgătorilor.
„Faptul că le oferim această notorietate este problematic”, spune Peterson.
