Gdansk – istorie și avertismente

DE Ovidiu Nahoi | Actualizat: 27.08.2021 - 10:54

Oraș hanseatic în trecut și astăzi, inimă a Poloniei liberale, acest port de la Marea Baltică este mai mult decât o destinație de vacanță. Gdansk vorbește despre tragediile Europei secolului XX și riscul de a nu învăța din acestea.

SHARE

Cu fațadele colorate aliniate de-a lungul pietonalelor mereu aglomerate, canalele mărginite de terase, cu hering marinat și fileuri de cod, și plajele întinse, Gdansk este în timpul verii una dintre marile destinații de vacanță ale polonezilor (în special) și, într-o anumită măsură, a vecinilor germani atrași de prețurile mai mici. 

Acest oraș hanseatic, cu trecutul lui zbucuimat, „oraș liber“ sub egida Ligii Națiunilor în perioada interbelică, prin Tratatul de la Versailles, este și locul din care au pornit două evenimente majore care au marcat secolul XX și, în cele din urmă, lumea, așa cum o cunoaștem noi astăzi: Al Doilea Război Mondial și mișcarea Solidaritatea, cu contribuția ei determinantă la prăbușirea comunismului. Fiecare dintre aceste două momente își are muzeul său în Gdansk. 

„De ce să murim pentru Danzig?”

Clădirea colțuroasă și înclinată a Muzeului Celui de-al Doilea Război Mondial (WWII), lăsând impresia că stă să se prăbușească, marchează în mod intenționat o ruptură brutală de arhitectura rotunjită a fațadelor orașului vechi. 

Deschis în 2017, urmare a inițiativei fostului premier liberal Donald Tusk, el însuși originar din Gdansk, muzeul tratează marea tragedie a secolului XX din unghiuri diverse și nu neapărat cronologic.

Se pune mult accent pe tragediile umane, pe cauzele războiului, pe propaganda care l-a precedat, pe suferință și teroare.

Vizitatorul este condus prin sălile aliniate în subsol, ca într-un buncăr în care răzbat bubuiturile bombelor, răpăitul mitralierelor, discursurile dictatorilor, muzica militară.

Într-o Europă în care semnele intoleranței sunt tot mai prezente și în care se resimt tot mai adesea simptomele amneziei istorice, vizita în acest muzeu reamintește că cea mai mare catastrofă a istoriei nu ar fi fost posibilă fără pregătirea îndelungată în planul propagandei.

Mai întâi a fost inventarea dușmanului: evreul în Germania nazistă, capitalistul în URSS. Au urmat sădirea și amplificarea urii, standardizarea terorii, industrializarea morții. 

O ruptură brutală de arhitectura veche a orașului: Muzeul celui De-al Doilea Război Mondial

„De ce să murim pentru Danzig?“ - se întreba în 1939, într-un articol care a generat mari dezbateri în epocă, politicianul francez Marcel Déat.

A fost un admirator sincer al lui Adolf Hitler și apoi colaborator al regimului de ocupație. Cu alte cuvinte, lăsați Danzigul Germaniei, Franța nu are niciun interes să apere Polonia. 

Istoria avea să contrazică în mod brutal această abordare.

Iar adepții realpolitikului, care cred că dictatorii pot deveni băieți buni dacă le sunt satisfăcute mici pofte, pe seama altora, ar face bine să se aventureze în clar-obscurul muzeului din Gdansk.

Când muncitorii sfidează partidul muncitorilor

Vechiul pavilion administrativ al Șantierelor Navale „Vladimir Ilici Lenin“ din Gdansk a devenit, din 2014, Centrul European Solidaritatea - spațiu educațional și de conferințe, bibliotecă și expoziție permanentă.

După ce treci de holul de primire, cu nimic deosebit de cel al unei mari corporații, expoziția permanentă te aruncă într-o hală de întreprindere comunistă – punctul de pontaj, apoi vestiarele cu dulăpioare de fier în care salopetele pătate cu ulei așteaptă să fie îmbrăcate pentru o nouă zi de lucru. 

Muzeul spune povestea luptei muncitorilor din Gdansk – și nu doar începând cu 1980, atunci când a apărut sindicatul Solidaritatea.

Muzeul Celui de-al Doilea Război Mondial pune accent pe suferința umană și teroarea generalizată

Primele mișcări de protest au avut loc aici în 1953, apoi reluate în 1956, 1968 și cu un vârf în 1970. Mii de forțe de ordine au fost mobilizate atunci, s-a tras în greviști și numărul morților a fost de ordinul zecilor. 

Geaca din piele, găurită de glonț, a tânărului cunoscut în epocă drept Janek Wiśniewski, pe numele lui real Zbigniew Godlewski, stă mărturie că lupta nu a fost ușoară  și sacrificiile au fost mari până când, în toamna anului 1980, un tribunal din Gdank avea să aprobe înființarea legală a sindicatului Solidaritatea.

Veți spune că așa ceva era de neconceput în România lui Nicolae Ceaușescu, dar să nu uităm că acest moment a avut în spate ani și ani de lupte necontenite și de sacrificii.

Și nu poți, ca român, să nu părăsești expoziția cu gândul că am fi putut face, totuși, mai mult în timpul comunismului. Dar și că avansul Poloniei de astăzi își are rădăcinile, în cele din urmă, și în felul în care au știut să reziste opresiunii comuniste. 

Rareori opoziția românească la comunism a trecut de nivelul atitudinii intelectuale și a reușit să pătrundă – dar și atunci pentru scurt timp – în rândurile masei de muncitori. 

ISTORIE Înapoi în uzina comunistă

Avem, totuși, câteva momente care ar merita mult mai mult decât societatea le oferă azi – grevele din Valea Jiului din august 1977, greva de la Atelierele „Nicolina Iași“, chiar de Ziua Ceferiștilor din 16 februarie, urmată de un marș studențesc sau protestul muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987.

Nu le acordăm destulă atenție, nu celebrăm cum s-ar cuveni aceste exemple de curaj civic, de parcă ne-ar fi rușine cu ele. 

Avem, e adevărat, Memorialul de la Sighet. Acesta spune povestea întregii represiuni comuniste dar și a rezistenței. 

Există însă o deosebire față de Centrul Solidaritatea – una fundamentală. În timp ce acesta din urmă a pornit ca un proiect public, finanțat de guvernul polonez, dar și din fonduri europene, Memorialul Sighet este, în cele din urmă, rodul inițiativei și muncii susținute a poetei Ana Blandiana și a regretatului ei soț, Romulus Rusan. Fără eforturile lor, întinse pe mai bine de două decenii, n-am fi avut nici atât. 

Și ar trebui să avem, pentru că astfel de locuri vorbesc despre cât de greu se câștigă libertatea – cu suferință, sacrificii, sânge. Și cât de ușor poate fi pierdută, pentru niște himere ideologice. 

Puternicul simbol al „Mesei Rotunde“

Expoziția Solidaritatea prezintă o reproducere a „Mesei Rotunde“ - un simbol puternic pentru sfârșitul comunismului.

Între februarie și aprilie 1989, în jurul acestei mese au negociat, la Varșovia, reprezentanții Solidarității și ai partidului comunist. Printre altele, au căzut de acord pentru ținerea primelor alegeri libere din spațiul comunist, în iunie 1989. 

Simbolistica este puternică: pe de o parte se afla partidul care se pretindea al muncitorilor. De cealaltă, chiar muncitorii.

„Masa rotundă“ semnifică sfârșitul iluziei comuniste. Alegerile din 4 iunie 1989 aveau să consfințească asta. 

Deși 65% din locurile camerei inferioare, Seimul, continuau să fie rezervate comuniștilor, sindicatul liber a câștigat în totalitate locurile din Senat și pe restul din Seim.

Comunismul își pierdea orice urmă de credibilitate. Și ce a urmat se știe.

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te

© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.