Brexit și drama Marii Britanii constituie, de fapt, drama întregii Uniuni Europene, confruntată în ultimii ani cu fenomene centrifuge și eurosceptice. Politicienii britanici pare că nu au reușit până acum nici măcar să înțeleagă fenomenul, nemaivorbind de soluționarea acestuia.
Moștenirea transmisă, pe rând, de politicienii implicați în gestionarea fenomenului, devine pe zi ce trece tot mai grea, ambiguă și periculoasă.
Pe rând, am văzut un David Cameron care s-a jucat cu sentimentele de nemulțumire ale cetățenilor britanici, în paralel cu o campanie de manipulare a acestor sentimente condusă de Nigel Farage, care au dus la șocul referendumului din 2016.
A urmat Theresa May, un prim-ministru mai degrabă ezitant, lipsit de experienţa bătăliei și care nu a reușit să obțină un acord pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană la care să achieseze o majoritate a clasei politice britanice. Acum, Marea Britanie intră în era Boris Johnson, un politican care s-a remarcat până acum prin pozițiile tranșante pro-Brexit și împotriva acordului negociat de May cu UE.
În ciuda pozițiilor nu de puține ori stinghere pe care le-a arătat, Theresa May a fost un prim-ministru cu care Uniunea Europeană și statele partenere ale Marii Britanii au putut să se înțeleagă, cu un nivel ridicat de predictibilitate și cu o doză ridicată de maleabilitate.
Oarecum în contrapondere, Boris Johnson s-a ridicat treptat în ierarhia Partidului Conservator printr-o politică mai degrabă neiertătoare în privința Brexit și cu destul de puțin spațiu de manevră lăsat pentru partenerii europeni în negocierile la care a luat parte din poziția de ministru de externe în cabinetul May.
Însă domnul Johnson avea o poziție care îi permitea mult mai mult să joace rolul de ”avocat al diavolului”, indiferent că ne raportăm la relaționarea sa cu Theresa May, cu UE sau chiar cu cetățenii britanici. Odată cu numirea sa în fruntea executivului de la Londra, însă, noul prim-ministru are alte instrumente și obligații pe masă, pe care nu își poate permite să le joace în aceeași manieră ca până acum.
Numirea lui Johnson transmite un mesaj destul de puternic în ce privește hotărârea majorității politice din Marea Britanie de a merge până la capăt pe baza rezultatelor referendumului din 2016. Vestea proastă este, în acest context, că noul premier nu pare să manifeste prea multă maleabilitate nici în ce privește acordul aflat deja pe masă, nici în ce privește o eventuală alternativă la Brexit, lucru demonstrat deja de primele sale declarații.
Ce trebuie să înțeleagă, însă, Boris Johnson este că poziția de prim-ministru al Marii Britanii este fundamental diferită față de cea de comentator. Implică responsabilitate și asumarea răspunderii față de cetățenii britanici și față de toți cetățenii europeni, în egală măsură. Marea Britanie și UE au nevoie de un premier care să găsească o soluție echitabilă la criza actuală și care să lase loc negocierilor interne și externe.
Varianta ieșirii fără un acord, promovată nu de puține ori de domnul Johnson în discursurile privitoare la conținutul acordului negociat până acum, nu ar trebui să existe în mod normal pe masă. Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană fără un acord ar însemna că nu vor exista prevederi specifice privind schimburile comerciale, mobilitatea forței de muncă, regimul investițiilor și, mai ales, situația cetățenilor europeni.
Problema cea mai mare este legată de timpul scurt rămas la dispoziție. Amânarea până în luna octombrie a acestui an a Brexit-ului și promisiunea lui Boris Johnson că se va încadra în acest „dead-line” lasă destul de puțin spațiu de manevră. Va fi interesant de văzut în ce măsură prim-ministrul Johnson își va păstra poziția referitoare la acest termen sau va încerca o nouă amânare, forțând limita până la a doua jumătate a anului 2020, termenul final prevăzut pentru un „no-deal” Brexit.
Iar problema Irlandei de Nord și a Scoției, scenariul unor secesiuni britanice, devine cu atât mai mult o temă de actualitate în contextul intransigenței manifestate până la acest moment de noul cabinet. În același mod, problema cetățenilor europeni aflați pe teritoriul britanic ar trebui să aducă o serie de îngrijorări inclusiv la nivelul statelor membre UE.
Cetățenii români din Marea Britanie constituie o necunoscută pentru autoritățile de la București
Românii constituie a doua comunitate de cetățeni europeni din Marea Britanie, iar autoritățile de la noi au făcut până acum mult prea puțin pentru a se asigura că vor beneficia de cele mai bune condiții în oricare scenariu de evoluție privind Brexit.
Lăsându-se aproape complet în mâna negocierilor purtate de Michel Barnier și echipa sa de negociere din partea Uniunii Europene, autoritățile române nu s-au ridicat până acum la nivelul așteptărilor, iar cetățenii români din Marea Britanie constituie o necunoscută pe care întreg palierul executiv din România nu își poate permite să o lase în stadiul actual.
Noul guvern britanic trebuie să ia în cel mai scurt timp o decizie privind acordul deja negociat cu Uniunea Europeană, să demareze rapid toate demersurile necesare pentru a reîncepe eventuale negocieri cu UE și să nu excludă sub nicio formă scenariul unui nou referendum privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.
În același timp, autoritățile române trebuie să se asigure, la orice nivel și prin absolut orice formă posibilă, că drepturile românilor din Marea Britanie vor fi respectate indiferent de evoluția Brexit și a relațiilor dintre Marea Britanie și UE și că relațiile dintre București și Londra vor continua să fie la cel mai înalt nivel din punct de vedere politic, comercial sau din perspectiva relațiilor de securitate.
Trebuie să fim pregătiți pentru orice scenariu de evoluție și nu ne mai putem permite să fim luați pe nepregătite, nici într-un cadru european și cu atât mai puțin în context bilateral. Întrebarea principală cu care rămânem deocamdată este, însă, dacă avem, noi, românii, politicieni în funcție cu care să facem față la necunoscutele Brexit.
***
Mihai Sandu este expert pe relaţii externe al USR
